EvangheBlog – Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)


Scrie un comentariu

MEDITAȚII ZILNICE PE MARGINEA PSALMULUI 119 (4)


cropped-bible-1

„4. Tu ai dat poruncile Tale, ca să fie păzite cu sfinţenie. ”
(Psalmi 119:4)

 

FIȚI SFINȚI!

Știm cu toții un lucru, și anume că orice are un sfârșit. Nimic nu este veșnic. Ne-am dori, poate, cu toții să trăim veșnic pe un pământ plin de pace și de dragoste frățească. Din păcate, acest lucru nu este posibil. Noi nu trăim veșnic (am în vedere viața fizică), iar cât despre pace și dragoste pe pământ nici nu poate fi vorba!

Cuvântul lui Dumnezeu spus prin Moise, robul Domnului, spune: Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei.” (Leviticul 20:26) și: „Să vă aduceţi astfel aminte de poruncile Mele, să le împliniţi şi să fiţi sfinţi pentru Dumnezeul vostru. ” (Numeri 15:40) De ce ne cheamă Domnul la sfințenie? Noi știm că nu vom trăi veșnic pe acest pământ și că va veni o vreme când va trebui să plecăm „acasă”. Dar unde este acest „acasă”? Pentru cei credincioși „acasă” înseamnă în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:4) Dar pentru asta cei credincioși trebuie ca în permanență să se pregătească și să se sfințească, pentru că Nimic întinat nu va intra în ea (în cetatea Noului Ierusalim), nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului. ” (Apocalipsa 21:27) Iar pregătirea asta nu este prea grea pentru nimeni. Nu trebuie să faci cine știe ce mari lucruri, nu trebuie să te autoflagelezi, așa cum fac unii în preajma sărbătorii Nașterii Domnului, nu trebuie decât să împlinești două mari porunci lăsate de Domnul Isus: (…)Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. (…) Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22:37, 39)

Unii au, însă, impresia că pot fi mântuiți și pe alte căi, fără să se pocăiască. Însă Biblia este foarte clară și în această privință, pentru că Domnul Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6) El nu a spus niciodată: „Eu sunt una dintre căi, mai sunt și altele”, ci a spus „Eu sunt CALEA!” Iar oricine nu urmează CALEA care este Isus va fi aruncat afară unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 8:12)

Așadar, drag prieten, vrei tu să fii mântuit și să trăiești o veșnicie în prezenta Tatălui tău care te iubește? Nu ai decât un singur lucru de făcut: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Faptele apostolilor 16:31)

AMIN!


3 comentarii

FUMATUL (4)


Reeditare din data de 23 iunie 2011

Creștinii din zilele noastre fumează (3)

3) Efectele dăunătoare ale tutunului

Cutie specială cu tutun pentru pipă

Model de pipă

Multă vreme europenii au fost în confuzie în ceea ce privește efectele acestei plante. La început, fumatul cu pipa,

mestecarea tutunului în gură sau mirosirea lui erau considerate obiceiuri exotice, extravagante, dar care nu păreau să aibă nimic dăunător în sine. Mai mult, se credea chiar că această plantă ar avea efecte medicale binefăcătoare. După cum știm, în urma contactului europenilor cu populațiile păgâne ale Lumii Noi descoperite, au fost aduse în Europa și unele boli venerice necunoscute până atunci, cea mai gravă dintre ele fiind sifilisul. Și când europenii s-au pomenit bolnavi de această boală căreia nu i se găsea leacul, s-a răspândit ideea nefericită că tutunul ar putea vindeca teribila maladie. În felul acesta, în loc de o nenorocire, în Europa au fost aduse două nenorociri, tutunul fiind răspândit și cultivat în speranța vindecării sifilisului. Alții au crezut că tutunul ar putea fi folosit pentru combaterea păduchilor sau ca leac împotriva constipației. Dar, pe măsura trecerii timpului, lumea medicală a început să-și dea tot mai mult seama de efecte[le] nocive ale acestei plante. Asta, însă, destul de târziu. De fapt, abia în jurul anului 1900 oamenii au început să fie conștienți de adevăratele efecte ale tutunului. S-a văzut că nicotina conținută în această plantă nu are niciun fel de efecte vindecătoare asupra corpului omului, așa cum se crezuse până atunci, ci dimpotrivă, devastatoare.

Cancer pulmonar cu celule mici

Cancer pulmonar – imagine realizată cu ajutorul radiațiilor x

În jurul anului 1930 s-a dovedit și efectul cancerigen al fumului de tutun, mai ales în cancerele pulmonare. S-a dovedit, de asemenea, efectul deosebit de rău pe care îl are fumatul asupra arterelor omului, favorizând formarea de depuneri pe pereții arterelor.  (Citește și http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/fumat/arterele-fumatorilor-imbatranesc-de-doua-ori-mai-repede-1012188 – nota mea.) Aceasta conduce în final la boala numită ateroscleroză, în care arterele se degradează, pierzându-și elasticitatea și micșorându-și secțiunea [din cauza] depunerilor de grăsime și colesterol de pe pereți. Stadiul final la care se ajunge din cauza fumatului este așa-numita ateroscleroză obliterantă, în care caz o arteră principală se înfundă cu totul. Când este vorba de[spre] artera care alimentează cu sânge proaspăt mușchiul inimii, acesta își încetează funcționarea, producând moartea prin infarct. Dacă se înfundă o arteră care duce la un picior, se ajunge la necesitatea amputării de urgență a

Placă ateromatoasă într- arteră (secțiune transversală)

piciorului.

La ora actuală, medicina cunoaște foarte multe lucruri în legătură cu efectele dăunătoare ale fumatului. (Dealtfel, fiecare dintre noi a văzut că atunci când se duce la un medic una din[tre] primele întrebări care i se pune este dacă fumează sau nu.) Cercetările care s-au făcut au arătat că în interiorul jarului aprins al unei țigări se realizează incredibila temperatură de 884 grade Celsius! La această temperatură înaltă de ardere se produc o mulțime de compuși chimici otrăvitori și se degajă multă nicotină, care este un narcotic. Se spune că nicotina dintr-o singură țigară fumată crește ritmul pulsațiilor inimii cu până la 20 de bătăi pe minut, efectul acesta resimțindu-se circa 20 de minute după fumarea acestei țigări. Un calcul simplu ne arată că această țigară fumată a determinat inima să afcă 400 de bătăi în plus. Aceasta înseamnă că un fumător care fumează 25 de țigări pe zi își obligă inima la 10 000 de pulsații suplimentare. Este clar că inima omului acestuia se va istovi mai repede. De aceea, se crede că o singură țigară fumată scurtează viața fumătorului cu 7-10 minute.

În timpul arderii tutunului se mai produce oxid de carbon, care are efectul de a bloca hemoglobina din sânge, formând cu ea un compus chimic stabil (care nu se mai desface), așa încât hemoglobina respectivă devine inutilizabilă, deci nu mai poate ajuta la transportul oxigenului în organism. De asemenea, se mai produc: acid cianhidric (extrem de otrăvitor), apoi acetaldehidă, câteva zeci de feluri de gudroane, mai multe feluri de derivați ai nicotinei și mulți alți compuși chimici.

Dintre aceștia, 43 sunt cancerigeni!

Anual, 90% din[tre] decesele de cancer pulmonar, 75% din[tre] cele datorate cardiopatiei ischemice, 75% din[tre] cele datorate bronșitelor cronice sau astmului se datoresc fumatului. Iată ce spune un articol publicat într-un ziar central despre victimele pe care le face anual fumatul:

„Fumatul a făcut aproape 5 milioane de victime în anul 2000, se arată într-un studiu cutremurător, la nivel mondial, al cercetătorilor americani și australieni, citat de Reuters. Trei sferturi din aceste victime sunt bărbați. În cele mai multe cazuri fumătorii au murit din cauza cancerului pulmonar sau a afecțiunilor cardiace. …Previziunile Organizației Mondiale a Sănătății arată că numărul deceselor în rândurile fumătorilor se va dubla în anul 2030 din cauza numărului tot mai mare de bărbați și de femei care se apucă de fumat.” (ziarul Ziua – 12 septembrie 2003)

În ultimii ani s-a pus în evidență și efectul de distrugere a sistemului nervos pe care îl are fumatul. Acest obicei duce la scleroza multiplă a creierului și nervilor.

Neuron

Scleroza multiplă este o boală a Sistemului Nervos Central care apare atunci când mielina, substanța care acoperă nervii și celulele nervoase, se distruge pe anumite porțiuni. (Mielina este o substanță moale și elastică, de culoare albă, din care sunt făcute învelișurile de protecție ale nervilor și celulelor nervoase.) Leziunile stratului de mielină care apar duc la scăderea drastică a capacității de transmitere a impulsurilor nervoase. Din această cauză, inteligența se diminuează și – în același timp – bolnavul paralizează progresiv.

Un studiu făcut recent în Norvegia pe 22. 312 persoane având vârste între 40 și 47 de ani a scos în evidență faptul că fumătorii sunt de două ori mai expuși la riscul de a dezvolta scleroză multiplă decât nefumătorii. (Informație preluată din ziarul „Ziua” – 29 octombrie 2003.)

Însă descoperirea rând pe rând a acestor efecte dăunătoare ale fumatului nu a putut să stăvilească expansiunea lui. Între timp fumatul a devenit un obicei răspândit în toată lumea, obicei care nu mai poate fi controlat, mai ales că s-a format o uriașă industrie de fabricare a țigărilor, care aduce profituri imense.

Ceea ce este uimitor este faptul că fumatul, deși foarte dăunător, a ajuns un obicei de masă în toate țările lumii. Astăzi nu există pe glob nici măcar o singură țară în care să nu se fumeze. De asemenea, el a pătruns la toate popoarele lumii, indiferent de rasă, sistem politic, religie sau nivelul de dezvoltare socială și economică. Fumează bărbații, dar și femeile, tinerii și bătrânii, albii și negrii, fumează capitaliștii, dar și comuniștii, fumează ateii, dar și oameni care susțin că sunt religioși, fumează bogații, dar și săracii. Se fumează în cele mai sărăcăcioase colibe, dar și în cele mai somptuoase palate. Se fumează în cătune uitate de lume, dar și în cele mai civilizate metropole. În circa 500 de ani, dintr-un obicei aparent inofensiv al unor triburi de păgâni din Lumea Nouă, fumatul a devenit o practică mondială.

Aceste constatări, împreună cu cele făcute în secolele trecute, i-au făcut pe creștinii din întreaga lume ca, de mai bine de două secole, să atragă atenția asupra celorlalți oameni, arătând că fumatul este un obicei păcătos, un viciu și că în spatele proliferării extraordinare a acestui viciu stau forțele întunericului. 

Nu este de mirare că Diavolul a reușit să facă din fumat o armă teribilă de distrugere a oamenilor. De fapt, împreună cu băuturile alcoolice, reprezintă cele mai eficiente instrumente pe care le are astăzi Diavolul și îngerii lui pentru a ruina și distruge omenirea.

(Va urma.)

Sursele imaginilor: 

1) Album foto „Stop fumatului”

2) http://www.allshops.ro/showroom/pipa+pentru+fumat/

3) http://www.sfatulmedicului.ro/galerii-foto/fumatul-produce-cancer-pulmonar_525

4) http://www.sanatate.org/boli/ateroscleroza.php

5) http://ro.wikipedia.org/wiki/Mielin%C4%83


17 comentarii

FUMATUL (3)


Reeditare din data de 21 iunie 2011

Creștinii din zilele noastre fumează (2)

2) Extinderea obiceiului fumatului în lume

Jean Nicot

Regele Filip al II-lea al Spaniei

O referire istorică din 1558 menționează pe Don Francisco Fernandez de Toledo, medicul regelui Filip al II-lea al Spaniei,

care cultiva tutun din semințe aduse din Lumea Nouă. Tot în același an, Damian de Goes cultivă tutun în grădinile regale ale regelui Portugaliei. Prin 1559, medicul Jean Nicot, ambasadorul Franței la Lisabona, trimite reginei Franței, Caterina de Medicis (care a domnit între anii 1547 – 1559) o cutie cu praf de tutun (frunze de tutun măcinate fin), recomandându-l ca leac pentru migrenele de care suferea regina. De la numele acestui ambasador francez s-a tras apoi denumirea de nicotină, denumire care desemnează narcoticul principal conținut în această plantă.

În anii următori, tutunul s-a răspândit în toată Europa și apoi în Asia. În Spania era cunoscut sub numele de tabaco, iar în Franța a fost recomandat sub nume pioase, dar amăgitoare: „Herba Sancta” („Iarba Sfântă”), „Herba de la Sainte Croix” („Iarba Sfintei Cruci”) sau „Iarba Reginei Mamă”, rămânând în final cu numele de Nicotina, denumire

pusă în amintirea lui Jean Nicot.

În 1560 tutunul a fost adus și în Italia de către un înalt prelat catolic, Cardinalul Prospero de la Santa Croce, care a semănat și cultivat semințe de tutun.

Caterina de Medicis, regină a Franței

John Hawkins

În 1565 navigatorul englez John Hawkins (1532 – 1595) aduce tutunul în Anglia.

În 1612 tutunul era cultivat pe plantații în Virginia (SUA), pe atunci colonie a Angliei.

În secolul 17 funcționau în Anglia și Olanda manufacturi care prelucrau tutunul.

În 1615 tutunul este cultivat și în țara noastră, fiind adus din Turcia, unde pătrunsese între timp.

În 1676, Spătarul Nicolae Milescu relata, în lucrarea lui, „Descrierea Chinei”, despre folosirea vinului și a tutunului la popoarele siberiene. Așadar, în numai 150 de ani de la descoperirea lui de către europeni tutunul pătrunsese până în Siberia! (Datele istorice de mai sus sunt luate din „Dicționarul cronologic al științei și tehnicii universale”, Editura Științifică, București, 1979.)

Așa cum am spus la început, când a fost adus în lumea europeană fumatul și alte procedee de folosire a tutunului erau considerate obiceiuri inofensive. Se spune că în

secolele 17 și chiar 18 unii școlari din Anglia mergeau la școală cu pipa în gură, fără ca asta să scandalizeze pe nimeni (așa cum astăzi nu s-ar scandaliza nimeni văzând cum copiii mestecă gumă). În alte țări oamenii chiar mestecau tutun în

Tip de narghilea din Siria

gură. Dar după un timp s-a văzut că mestecarea tutunului producea ulcerații ale mucoasei bucale și distrugea gingiile. De

Bust Nicolae Milescu Spătarul

aceea, obiceiul acesta a fost, treptat, abandonat. Alții au căutat să atenueze efectele nedorite ale tutunului. Spre exemplu, în Gabon femeile amestecau tutunul măcinat fin cu cenușă și țineau preparatul sub limbă. În India, Pakistan, Afganistan și alte țări din zonă tutunul era amestecat cu o varietate de piper numită betel și mestecat în felul acesta. Popoarele orientale fumează tutunul și cu ajutorul unor instalații speciale, construite în așa fel încât, înainte de a fi aspirat în plămânii fumătorului, fumul să treacă prin apă (eventual parfumată) în speranța că o parte din componentele nocive din fum vor fi reținute. Însă cel mai răspândit mijloc de folosire a tutunului este fumatul cu țigareta.

Se spune că țigările au fost inventate în anul 1614 la Sevilla de către săracii și cerșetorii din acest oraș, care culegeau de pe jos rămășițele ce cădeau de la transporturile de frunze de tutun, le tocau, le înveleau în bucăți mici de hârtie răsucite și le fumau. Ulterior, acest mod de folosire a tutunului a cunoscut o dezvoltare extraordinară, așa că în deceniile următoare s-a format o întreagă industrie de producere a țigărilor. La început se vindeau pachete de tutun tocat mărunt, însoțite de foițe fine de hârtie, din care fumătorii își făceau singuri țigările pe care le fumau. (Obiceiul acesta a supraviețuit și la noi în țară aproape până prin 1955.) Dar se produceau și țigări gata formate, țigări care la început se confecționau manual. În 1880 americanul James A. Bonsak a inventat mașina de roluit, care producea 10 000 de țigări pe oră! Această invenție, care apoi a fost perfecționată mereu, a dat un avânt nemaipomenit industriei de fabricare a țigărilor. Industrie care a cunoscut apoi o dezvoltare uluitoare, ajungându-se astăzi la valori de producție care se pot exprima numai prin cifre astronomice. Spre exemplu, dacă în 1970 producția mondială de țigări era de 2,9 trilioane de bucăți, în 1995 ea ajunsese la 5,5 trilioane. (Un trilion înseamnă o mie de miliarde.) Reamintim că în prezent (2003)populația actuală a pământului este de aproximativ 6,1 miliarde de oameni, ceea ce înseamnă că anual revin cam 900 de țigări pentru fiecare locuitor al planetei.

(Va urma.)

Sursa imaginilor: Regele Filip al II-lea al Spaniei, Jean Nicot, Caterina de Medicis, regină a Franței, John Hawkins, Nicolae Milescu Spătarul, narghilea din Siria, album „Stop fumatului!”


Un comentariu

FUMATUL (2)


Reeditare din data de 20 iunie 2011

CUM TRĂIESC CREȘTINII DIN ZILELE NOASTRE

Ești creștin? Probabil că vei spune: Desigur, sunt creștin! De când mă știu m-am considerat creștin. Astăzi noi trăim în mijlocul unui popor care se numește creștin. Este știut că Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos a fost propovăduită pe teritoriul patriei noastre încă din primul veac de creștinism, iar astăzi ne considerăm un popor creștin. Astăzi, aproape fiecare om de lângă noi spune că este creștin.

Într-una din scrisorile pe care Apostolul Pavel [le-a adresat] creștinilor din vremea lui, el spunea despre ei că, prin felul lor curat de viețuire, străluceau „ca niște lumini în lume”, în mijlocul păgânilor printre care trăiau.

„Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli, ca să fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume.” (Epistola către Filipeni, 2: 14, 15)

Dar oare creștinii de astăzi, cei care sunt pretutindeni în jurul nostru, prin felul în care trăiesc, se mai aseamănă cu creștinii care au fost la început? Mai pot spune și ei, la fel ca primii creștini, că strălucesc „ca niște lumini în lume”, în mijlocul unei omeniri decăzute și păcătoase? Vă invităm să citiți cu atenție lucrarea de față și să căutăm împreună răspunsul la această întrebare.

„O, tempora, o mores!”

(„O, timpuri, o, moravuri!” – Cicero, „Discursurile Catilinare”, 63 î.Hr.)

Creștinii din zilele noastre fumează (1)

1) Istoricul descoperirii tutunului

Nicotiana tabacum (tutun)

Planta denumită științific Nicotiana tabacum (în limba română „tabac” sau „tutun”) a ajuns să fie cunoscută de către

Cristofor Columb

europeni odată cu descoperirea Americii de către Cristofor Columb în 1492, fiind găsită prima oară în unele din[tre] insulele Arhipelagului Antilelor, insule cercetate de către Columb și marinarii săi. Vizitând aceste insule, ei au observat că băștinașii aveau un obicei ciudat: după ce terminau de stat la masă, aduceau niște frunze late, le răsuceau formând un fel de tuburi, pe care le aprindeau la un capăt și le introduceau în gură, trăgând fumul în plămâni și aruncându-l apoi afară, pe nări. Europenii au fost foarte mirați văzând acest obicei al păgânilor și unii au fost curioși să încerce și ei. Indigenii numaeu aceste trabucuri, tobago. De aici s-a tras numele plantei cu pricina, care a fost numită tabaco în limba spaniolă (de unde vine denumirea de „tabac” în limba română). Același nume a fost dat și unei insule descoperită ulterior de europeni, insulă denumită Tobago și care poartă acest nume până în ziua de azi.

Această plantă avea să cunoască în secolele următoare o expansiune și o (tristă) celebritate mondială. Se crede că tutunul a fost adus și cultivat în Europa pentru prima dată prin anul 1519. Alții spun că a fost adus în 1525 de către Fernando Cortez (1485 – 1547), cuceritorul Imperiului incașilor, care a prezentat la curtea regelui Carol al V-lea al Spaniei foi și semințe de tutun, aduse de pe plantațiile din peninsula Yucatan. Așa și-a început tutunul marșul lui nefericit, dar victorios, în Europa și apoi în toată lumea.

Fernando (Hernan) Cortes

Sursele imaginilor: Nicotiana tabaccum, Cristofor Columb, Fernando (Hernan) Cortes


Un comentariu

FUMATUL (1)


Reeditare din data de 20 iunie 2011

Introducere

Poza Stop fumatului - campanie antifumat/antitigari!

Materialul de față este extras dintr-un manual de instruire mai amplu, intitulat „Abecedarul mântuirii”, manual destinat celor care se ocupă cu propovăduirea Evangheliei, precum și celor care vor să înțeleagă mai bine istoricul și învățăturile de bază ale creștinismului. El a fost scris în termeni pe cât posibil mai clari, așa încât să poată să fie citit și înțeles cu ușurință.

În secțiunea de față sunt prezentate probleme legate de apariția și evoluția istorică a fumatului, precum și felul în care este văzut acest obicei atunci când este pus față în față cu învățăturile Bibliei. Cunoștințele acestea ne sunt necesare pentru ca să știm ce să-i spunem unui om care, deși pretinde că este creștin, totuși fumează. De asemenea, să știm cum să ajutăm pe cineva care dorește să scape de fumat. Sunt dezbătute următoarele probleme:

1) Istoricul descoperirii tutunului.

2) Extinderea obiceiului fumatului în lume.

3) Efectele dăunătoare ale tutunului.

4) Creștinii față în față cu fumatul.

5) Spune Biblia ceva despre fumat?

6) De ce a făcut Dumnezeu tutunul?

7) Fumatul, față în față cu Biblia.

7.1) Fumatul – o robie spirituală (fumatul crează dependență).

7.2) Fumatul – o poftă lumească.

7.3) Fumatul – un obicei păgânesc.

7.4) O mare ofensă adusă lui Dumnezeu.

7.5) „Tămâia Diavolului”.

7.6) Fumatul, față în față cu cele două mari porunci lăsate de Domnul Isus.

7.7) Fumătorul – un „fiu risipitor”.

7.8) Cei ce rămân robi ai păcatului nu vor intra în Împărăția cerurilor.

8 ) Ai vrea să scapi de fumat?

8.1) „Eliberarea” prin propria voință.

8.2) Cine te va elibera?

8.3) „Vrei să te faci sănătos?”

8.4) Puterea rugăciunii.

8.5) Puterea postului și a rugăciunii.

8.6) Ce este postul biblic.

8.7) Exemple practice.

8.8) O soluție înșelătoare: micșorarea treptată a „dozei”.

9) Pericolul recăderii în patima fumatului.

10) Client sau fiu?

Să facă Domnul ca informațiile cuprinse în acest material să fie de cât mai mare folos celor care vor să înțeleagă și să se familiarizeze cu minunata lume a Bibliei, precum și celor care vor să știe să se ferească de păcatul fumatului și să ajute și pe alții să fie eliberați!

Viorel Ungureanu, București, noiembrie 2003.

(Va urma.)

Sursa imaginii: Album foto „Stop fumatului”


Scrie un comentariu

FUMATUL (ARTICOL COMPLET)


Reeditare din data de 18 august 2012


Scrie un comentariu

România, pe genunchi !!! (16)


ANA TATAR ANDRAS

RomâniaRomânia, pe genunchi !!!

Trebuie să ne rugăm pentru păstorii (preoții) noștri !!!

Vă invit ca în fiecare săptămână să ne unim în rugăciune pentru păstori și preoți.

Dragi păstori (preoți), ne rugăm ca potrivit cu bogăția slavei Sale, sa va intariti in putere, prin Duhul Sfânt, in omul dinlăuntru, asa incât Hristos sa locuiasca in inimile voastre prin credinta; pentruca, avand radacina si temelia pusa in dragoste, sa puteti pricepe impreuna cu biserica in care slujiti, care este largimea, lungimea, adancimea si inaltimea dragostei lui Hristos; ca sa cunoasteti (experimentați) dargostea Domnului Hristos; sa ajungeti plini de toata plinatatea Lui Dumnezeu.

Ne rugăm ca bunul Tată ceresc să vă ajute să fiți oameni de character, iubitori ai Cuvântului și ai rugăciunii, dornici să rămâneți oameni curați, înțelepți, călăuziți de Duhul Sfânt, smeriți, harnici și roditori (roada Duhului, dar și suflete câștigate pentru Hristos și Împărăția Lui).

Să ne rugăm pentru…

Vezi articolul original 98 de cuvinte mai mult


4 comentarii

LUPTA ÎMPOTRIVA INTRODUCERII ICOANELOR ÎN BISERICĂ (4)


Reeditare din data de 21 mai 2011

Comentariu: Este interesant să observăm că în pasajul citat mai sus (la sfârșitul părții a treia a articolului – nota mea), Sinodul nu pomenește niciun cuvânt despre autoritatea Sfintei Scripturi, arătând că își bazează hotărârile pe autoritatea Părinților Bisericii și a Tradiției. Așa cum s-a mai spus, închinarea la icoane sau la alte obiecte este în contradicție  clară cu porunca a doua din Decalog, care spune: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos…” (Cartea Exodului, 20: 4, 5). Dar Sinodul a argumentat că atunci când se închină la icoane dreptcredincioșii nu se închină materialului din care este făcută icoana, ci sfântului care este zugrăvit pe ea.

Sinodul a mai hotărât că pentru cinstirea acestor obiecte considerate sfinte se vor face tămâieri și se vor aprinde lumânări. De asemenea, a fost ridicată anatema care fusese aruncată în 754 asupra lui Ioan Damaschin și asupra scrierilor lui. La sfârșitul Sinodului împărăteasa Irina a semnat emoționată cu mâna ei aceste hotărâri ce puneau în toate drepturile icoanele care îi erau ei atât de dragi. Apoi, împărăteasa și fiul ei au fost aclamați

de membrii Sinodului ca pe „noul Constantin și noua Elenă”. Icoanele au fost scoase din ascunzători și duse cu mare alai în Biserici. La aceste procesiuni au fost siliți să meargă și dușmanii învinși (iconoclaștii), îmbrăcați în saci și cu lumânări groase în mână, în semn de penitență.

Irina a fost o femeie foarte setoasă de putere. În primăvara anului 790, văzând că fiul ei ajunge la vârsta majoratului și va trebui să-i cedeze tronul, s-a declarat pe sine „autocrator al romanilor” (împărat) și a cerut armatei să jure că nu va permite fiului ei să domnească în timpul vieții ei. Însă armata s-a revoltat. Trupele aflate sub comanda strategului (generalului) Alexios Muselem au intrat în capitală și l-au pus pe tron pe Constantin al VI-lea, fiul ei. După încoronare, acesta i-a exilat pe toți favoriții mamei lui iar pe ea a pus-o sub domiciliu forțat. Dar în anul următor tânărul împărat a făcut greșeala de a-i reda mamei sale titlul de „augustă”, îngăduindu-i să revină la palatul imperial.

Însă Irina era prea setoasă de putere ca să se potolească. Ea a continuat intrigile împotriva fiului ei. A reușit să-l facă să se dușmănească chiar cu generalul Alexios, binefăcătorul lui, cel care îl pusese pe tron. Generalul nedreptățit s-a răsculat împreună cu trupele sale. Însă răscoala a fost înăbușită în sânge de către trupele guvernamentale. De partea ei, Irina făcea tot ce putea pentru a-l discredita pe fiul ei în ochii supușilor. L-a determinat să divorțeze și să se recăsătorească (fără acordul patriarhului) cu Theodote, o femeie de la curtea imperială, [care] după tânărul împărat se aprinsese de patimă. Aceste fapte ale împăratului au provocat un scandal imens la curte. Clerul s-a dat de partea Irinei, mai ales că ea făcuse și mari donații Bisericii.

Pe plan extern, acțiunile militare ale tânărului împărat nu au fost încununate de succes. Cea mai gravă înfrângere a fost cea din primăvara anului 797 pornită împotriva arabilor, peste care în vremea aceea domnea la Bagdad strălucitul calif Harun al Rașid (a domnit între

anii 786 – 809). Deși fusese condusă de personal împărat, armata bizantină a fost înfrântă și asta mai ales din cauza trădării șefilor de stat major care făcea jocul Irinei. Această campanie, încheiată atât de jalnic, a subminat definitiv autoritatea împăratului.

Până la urmă, mama lui și-a atins țelul. Constantin al VI-lea a fost detronat, după care Irina a dat ordin unui călău să-i scoată ochii fiului ei ca să nu mai poată să domnească niciodată. Nefericitul ordin a fost executat pe data de 15 august 797, chiar în aceeași sală de porfir a palatului imperial în care el se născuse cu un sfert de secol în urmă. Poporul nu s-a revoltat și nu i-a luat apărarea deoarece tânărul Constantin al VI-lea, deși avea un caracter războinic și viteaz, se dovedise în același timp un tânăr obraznic și destrăbălat, care își dobândise o faimă proastă datorită nepriceperii lui în a conduce și mai ales faptelor lui urâte. Pe de altă parte, Irina și-a sărbătorit triumful cu mult fast, ocazie cu care a împărțit sume mari de bani mulțimilor, câștigând simpatia poporului.

Fiul ei orb a mai trăit câțiva ani după aceea într-un alt palat, sub pază severă, fiind însoțit de Theodote, care i-a rămas credincioasă. Irina a mai domnit încă un timp, însă domnia ei a fost plină de tulburări. Împărăteasa a irosit banii vistieriei imperiale făcând mari donații Bisericilor și mai ales mănăstirilor. În plus, palatul imperial devenise un viespar de intriganți. Armata, lăsată fără control, s-a dezorganizat și și-a pierdut capacitatea de luptă. În Grecia s-a declanșat o revoltă care a putut fi înăbușită cu mare greutate.

În toamna anului 802, pe 31 octombrie, Irina a fost detronată de către demnitarul Nikefor, un om influent de la curte, dar despre care se spunea că în tinerețe fusese păzitor de porci. Acesta a pus mâna pe domnie fără vărsare de sânge, printr-un șiretlic. Într-o dimineață el s-a prezentat în fața gărzilor palatului împărătesei cărora le-a citit un decret (fals) în care spunea că împărăteasa a declarat că renunță la domnie și l-a numit pe Nikefor în locul ei. Comandantul gărzilor nu a verificat cu atenție documentul, permițând intrarea în palat a lui Nikefor și a oamenilor lui. Când și-au dat seama de înșelătorie era prea târziu. Fosta împărăteasă a fost exilată. A fot trimisă mai întâi la o mănăstire de pe insula Prinkipos și în scurt timp la alta de pe insula Lesbos. În anul următor (803) ea a și murit acolo, fiind jelită numai de călugării pe care îi îmbogățise cu banii statului și care acum se mirau cum de a îngăduit Dumnezeu ca o femeie atât de evlavioasă și care se „ostenise întru dreapta credință” să fie detronată de un porcar (după cum scrie cu năduf un cronicar al vremii, numit Theophanes).

După detronarea Irinei, Nikefor a fost proclamat împărat și a domnit 9 ani, timp în care a făcut ordine în imperiu și a reumplut vistieria statului. Nikefor a fost și el un adorator al

icoanelor. A murit într-o luptă cu bulgarii, pe 26 iulie 811. Krum, hanul (regele) bulgarilor i-a tăiat capul care a fost expus într-o suliță. Pe urmă, craniul a fost predat unui meșter bijutier ca să facă din el pentru han o cupă ferecată în argint.

Sinodul iconoclast din 814. După detronarea Irinei, luptele între partizanii și adversarii icoanelor au reizbucnit în timpul împăratului Leon al V-lea numit „Armeanul” (813 – 820), un general energic și capabil. Deoarece împăratul nu se considera a fi el însuși un expert în probleme bisericești, el a încredințat (în

814) sarcina de a face o examinare atentă a problemei icoanelor unui vestit teolog, numit Ioan Grămăticul, un om de mare cultură.

După o îndelungă examinare a Scripturii și a documentelor păstrate de la părinții Bisericii din primele secole de creștinism, Ioan Grămăticul a ajuns la concluzia că închinarea la icoane este o practică dăunătoare, străină Bisericii lui Hristos și care trebuie interzisă.

În consecință, în anul 815 a fost convocat un alt Sinod Bisericesc. Luând cuvântul în Sinod, împăratul a spus: „Voi vedeți că toți suveranii care au recunoscut icoanele și se închinau lor au murit fie în exil, fie în război. Numai cei ce n-au venerat icoanele au murit de moartea lor pe tron, și fiind mutați cu cinste în cavourile împărătești au fost înmormântați în Biserica Sfinților Apostoli.”

Sinodul a casat hotărârile Sinodului din 787 (cel prezidat de împărăteasa Irina) și a hotărât interzicerea confecționării icoanelor și închinarea la ele, închinare despre care au spus că fusese restabilită „datorită naivității femeiești” (aluzie la împărăteasa Irina).

(Va urma.)


Scrie un comentariu

LUPTA ÎMPOTRIVA INTRODUCERII ICOANELOR ÎN BISERICĂ (3)


Reeditare din data de 21 mai 2011

Sinodul iconoclast din 754. Împăratul Constantin al V-lea a convocat un Sinod al Bisericii, care s-a ținut între 10 februarie – 24 august 754, și la care au participat 338 de episcopi, sub conducerea lui Teodosie, episcopul Efesului, scaunul Patriarhal fiind vacant în acel moment. Acest Sinod (care în prezent nu este recunoscut de către Biserica Ortodoxă) s-a ținut în palatul imperial de la Hieria, pe țărmul asiatic al Bosforului. El a anulat hotărârea sinodului anterior din 692 (care permisese închinarea la icoane) și a aprobat edictul imperial din 726. Sinodul a hotărât scoaterea cultului icoanelor și a cultului moaștelor din Biserici, declarându-i eretici pe toți cei ce se închină „lemnului și oaselor”. Sinodul l-a anatemizat (l-a pus sub blestem) și pe teologul Ioan Damaschin, cel

care în scrierile sale apărase cu înfocare cultul icoanelor. S-a mai hotărât ca toți cei care fac, venerează sau păstrează icoane în casele particulare sau în Biserici să fie tratați ca dușmani ai lui Dumnezeu și ai Sfintelor Scripturi.

În urma hotărârilor acestui sinod, împăratul Constantin al V-lea a ordonat ca sfinții pictați pe pereții Bisericilor să fie acoperiți cu un strat gros de var, revenindu-se la vechea decorație cu motive florale și geometrice. De asemenea, s-a dat ordin ca moaștele care erau adorate în unele Biserici să fie aruncate în mare. Desigur, toate aceste măsuri s-au izbit de rezistența dârză a călugărilor și a unei părți a populației, mai ales femei, care ascundeau moaștele și icoanele pe unde puteau. De aceea, împăratul a început prigoana și împotriva mănăstirilor și a călugărilor pe care îi numea „purtătorii întunericului”. Unele mănăstiri au fost desființate iar pământurile lor confiscate. Sute de călugări au fost obligați, sub amenințarea pedepsei cu moartea, să se căsătorească și să revină la viața civilă. Alții au fugit în partea occidentală (vestică) a imperiului, în Italia, punându-se sub protecția papei.

Constantin al V-lea a avut o domnie lungă (741 – 775), dar furtunoasă. Dușmanii lui s-au unit de mai multe ori, încercând să-l răstoarne de la domnie, dar fără a reuși. Împăratul a purtat și multe războaie victorioase care au mărit puterea imperiului, organizând expediții împotriva arabilor și cucerindu-le unele teritorii. A protejat populația creștină din teritoriile cucerite de arabi (creștini care în mare parte erau paulicieni), mutându-i în alte zone ale imperiului, mai puțin populate. În același timp a luptat împotriva bulgarilor, stăvilindu-le expansiunea spre inima imperiului. Împăratul a fost un om energic și viteaz. El a fost și cel mai activ iconoclast (adversar al icoanelor) dintre împărații care au domnit în această perioadă a Imperiului Bizantin.

Împărăteasa Irina

În decembrie 769, Împăratul Constantin al V-lea și-a căsătorit fiul (pe Leon al IV-lea) cu Irina, o fată de 17 ani din Atena, vestit de frumoasă și provenind dintr-o familie nobilă. Din nefericire, fata fusese crescută de mică în cultul icoanelor. Știind aceasta, la nunta ei Irina fusese pusă să promită cu jurământ că nu se va mai închina la icoane și nu va promova cultul icoanelor în timpul vieții ei.

După moartea lui Constantin al V-lea (14 septembrie 775) a urmat la domnie fiul lui, Leon al IV-lea. A fost un împărat slab, care a domnit numai 5 ani. Leon al IV-lea a evitat să se amestece în lupta împotriva icoanelor și a acceptat cu îngăduință revenirea călugărilor iconoduli în Biserici. Ba chiar le-a permis să ocupe și slujbe bisericești înalte. Soția lui, Irina, deși jurase, a continuat să se închine la icoane în secret. Ea se amesteca în politica statului și sprijinea pe ascuns pe cei ce adorau icoanele. În anul 780 împăratul Leon al IV-lea a descoperit în dormitorul ei două icoane. Legătura dintre cei doi soți s-a întrerupt și Irina a fost îndepărtată de la palatul imperial. În vara aceluiași an, împăratul a descoperit și un șir de comploturi împotriva sa. În consecință, pe lângă faptul că i-a pedepsit pe uzurpatori, a declanșat o prigoană contra iconodulilor, mulți dintre ei fiind exilați.

Cei doi soți n-au mai apucat să se împace. La sfârșitul aceluiași an împăratul s-a îmbolnăvit și a murit (pe 14 septembrie 780), nefiind exclusă varianta otrăvirii lui. Fiul său, Constantin al 6-lea, era minor, așa că Irina (care avea pe atunci aproximativ 28 de ani) a rămas împărăteasă, preluând puterea până la majoratul fiului ei.

Rămasă singură la conducerea imperiului, Irina a început să pregătească condițiile care să

permită restabilirea cultului icoanelor. Pavel, patriarhul

Constantinopolului din acea vreme, mare adversar al icoanelor, a fost destituit. El a fost înlocuit cu Tarasie, care până atunci fusese secretar al împărătesei. Pentru a fi înscăunat ca patriarh, Tarasie a fost trecut în numai câteva zile prin toate gradele ierarhice bisericești.

În vara anului 786, crezându-se stăpână pe situație, împărăteasa a convocat un nou Sinod al Bisericii. Acest Sinod a fost deschis la 1 august 786 la Niceea, fiind prezidat de noul patriarh, Tarasie. La solemnitatea de deschidere a participat și împărăteasa Irina împreună cu fiul ei, Constantin al 6-lea, numit și „Porfirogenetul” (cel născut în purpură).

În acest Sinod, care ar fi restabilit cultul icoanelor, nu s-a putut pronunța, deoarece a intervenit armata, care era împotriva icoanelor. Mulți dintre ofițerii imperiali de rang înalt își mai aduceau aminte cum participaseră la luptele împotriva icoanelor sub comanda strălucitului împărat Constantin al V-lea. Înțelegând ce va urma, detașamentele de ostași imperiali au intrat cu forța în sala unde avea loc consiliul și, cu săbiile în mână, au împrăștiat pe episcopii care fuseseră convocați. Dându-și seama că se grăbise, împărăteasa Irina a declara Sinodul închis.

În lunile următoare ea a acționat cu multă dibăcie. Mai întâi a îndepărtat de la palat trupele ai căror comandanți erau adversari ai icoanelor, sub pretextul trimiterii într-o campanie împotriva arabilor (o campanie fictivă). Imediat, împărăteasa le-a înlocuit cu alte unități militare aduse din Tracia și care îi erau ei credincioase. După ce s-au îndepărtat, unitățile militare au fost oprite, desființate și dezarmate.

Sinodul iconodul din 787. În anul următor, 787, împărăteasa Irina a convocat un alt Sinod, tot la Niceea. Acest Sinod, ținut între 24 septembrie – 13 octombrie 787, a anulat hotărârile Sinodului iconoclast din 754. Acum s-a hotărât că închinarea la cruce, la Evanghelie, la icoane și la moaștele sfinților este bună și bine plăcută lui Dumnezeu. „Mergând pe o cale împărătească și urmând învățătura inspirată a Părinților noștri și Tradiția Bisericii Universale (căci știm că aceasta este a Duhului Sfânt, care locuiește într-însa), hotărâm cu toată grija și precizia ca, după cum se cinstește chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci, tot așa să se zugrăvească sfintele icoane în culori, mozaic și pe alte materii potrivite, în Sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe vasele și veșmintele sfinte, pe ziduri și scânduri, în case și pe drumuri, atât icoana Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, cât și icoanele îngerilor și ale tuturor sfinților.”

(Va urma.)