LUPTA ÎMPOTRIVA INTRODUCERII ICOANELOR ÎN BISERICĂ (1)

6 iulie 2015 de Dorel Puchea - Biserica „Harul” Lehliu Gară 90 comentarii

Reeditare din data de 18 mai 2011

„Vai, în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a Ta fire,
Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire…

Oamenii a făcut chipuri ce ziceau că-Ți semăn Ție,
Te-au săpat în munți de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n așchii de lemn sfânt,
Și-apoi vrură ca din chipu-Ți să explice toate. Mută,
la rugare și la hulă, idola de ei făcută,

rămânea! Un gând cucernic, dar nimic, decât un gând.”
(M. Eminescu – „Memento mori”)

Introducere: Materialul de față este extras dintr-un manual de instruire mai amplu, intitulat „Abecedarul mântuirii”, manual destinat celor care vor să înțeleagă mai bine istoricul și învățăturile de bază ale creștinismului. El a fost scris în termeni pe cât posibil mai clari, așa încât să poată să fie citit și înțeles cu ușurință.

În secțiunea de față sunt prezentate probleme legate de apariția și evoluția istorică a cultului icoanelor. În secolele 8 și 9, în Imperiul și în Biserica Bizantină au avut loc vreme de peste o sută de ani, lupte sângeroase între cei care au susținut introducerea icoanelor în biserici și cei care erau împotriva icoanelor. Am considerat că este folositor să ne aducem aminte de datele istorice care urmează în continuare, pentru a înțelege cum a apărut în Biserica creștină practica închinării la icoane. În secțiunea anterioară, am vorbit despre faptul că Sfânta Scriptură interzice femeilor să se amestece în treburile Bisericii și să dea învățături în materie de religie. Acum vom vedea mai bine la ce se poate ajunge atunci când este încălcată porunca lui Dumnezeu, dată prin Apostolul Pavel, care spune că femeia nu are voie să învețe pe alții (în materie de religie) adică nu are voie să dea directive în Biserica lui Hristos (1 Timotei 2:12).

Au existat de la început icoane în Biserica creștină? Este cunoscut faptul că în primele cinci secole ale erei creștine nu existau deloc icoane în Bisericile creștine, deoarece creștinii din acele timpuri considerau că a face asemenea obiecte ar fi reprezentat o încălcare flagrantă a primelor două porunci din Decalog.

„Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise cuvintele acestea și a zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine! Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujești…” (Cartea Ieșirea (Exodul) 20: 1-5, textul este citat din Biblia editată de Biserica Ortodoxă Română – București 1968)

Catacombele și Bisericile creștine care s-au păstrat din această perioadă ne arată că aceste locașuri de închinare erau cel mai adesea neîmpodobite iar atunci când erau totuși decorate, se foloseau numai motive florale îmbinate cu imagini de plante, păsări și animale și anume din cele care sunt menționate în Sfintele Scripturi (de exemplu: grâul, vița de vie, floarea de crin, palmierul, smochinul, măslinul, apoi mielul, peștele, porumbelul etc.). Toate aceste reprezentări aveau un rol pur decorativ. Totuși spre sfârșitul secolului trei, pe alocurea apar și reprezentări de chipuri umane, de exemplu reprezentarea Bunului Păstor, ducând pe umeri oaia cea pierdută și acum regăsită. Însă decorarea caselor de rugăciune cu chipuri umane a fost interzisă de către Sinodul de la Elvira, ținut în anul 306 (articolul 39).

Chiar și în următoarele două secole nu existau icoane în Biserici.

Autorul latin Lactanțiu, în cartea sa „De mortibus persecutorum” („Despre morțile persecutorilor”) spune că în ziua de 23 februarie 303 când, din

Împăratul Dioclețian

ordinul împăratului Dioclețian și a ginerelui său Galeriu, s-a dat semnalul de declanșare a unei progoane contra creștinilor, prefectul orașului Nicomidia împreună cu o puternică gardă militară, au venit la Biserica Creștină din oraș. Au spart

Galerius, ginerele lui Domițian

porțile Bisericii și intrând în Biserică, au căutat reprezentări (statui, icoane) ale Dumnezeului creștinilor, deoarece romanii nu-și puteau imagina un cult fără reprezentări ale Divinității. Dar nu au găsit nimic din toate acestea, decât numai niște Scripturi, cărora le-au dat foc imediat, după care au devastat și jefuit Biserica, iar în cele din urmă, au și demolat-o.

Eusebiu de Cezareea

Despre episcopul Eusebiu de Cezareea, se povestește că atunci când Constanța, sora împăratului Constantin cel Mare, i-a cerut o reprezentare a chipului lui Hristos, acesta i-a răspuns: „Mă abțin să vă trimit un chip al lui Hristos, întrucât creștinilor nu le este îngăduit să-L reprezinte pe Dumnezeu în formă umană, după obiceiul păgânilor.”

Este de asemenea cunoscut că Biserica Sfânta Sofia de la Constantinopol, construită în timpul împăratului Iustinian (527-565) a fost inițial lipsită de icoane, neexistând acolo decât elemente cu caracter ornamental.

Au pictat primii creștini icoane? Poate ați auzit de părerea pe care o au astăzi unii creștini care spun că doctorul Luca, autorul Evangheliei care îi poartă numele, ar fi fost și pictor și ar fi pictat icoane cu chipul Maicii Domnului. Există astăzi Biserici și mănăstiri care chiar pretind că posedă astfel de icoane pictate de însăși mâna Sfântului Evanghelist Luca.

De asemenea, se spune că atunci când Domnul Isus mergea cu crucea în spate pe străzile Ierusalimului, fiind dus la răstignire, o femeie miloasă, numită Veronica, I-a șters fața obosită și chinuită, cu o maramă curată, iar pe maramă în mod miraculos, s-a imprimat chipul Domnului. Se susține că ulterior, de pe această maramă, chipul Domnului a fost copiat pe icoane. Sunt oare adevărate aceste relatări?

În Sfânta Scriptură nu găsim nimic care să le confirme. De asemenea, De asemenea, din datele istorice prezentate mai sus, se vede că în primele secole, creștinii nu aveau și nu se închinau la icoane. Adevărul este că asemenea relatări nu sunt decât niște legende pioase, inventate cu sute de ani mai târziu de către închinătorii la icoane. Ei au dorit ca prin asemenea povestiri care au mare priză în popor, să dea un răspuns celor care, pe bună dreptate, se întrebau: de unde au știut pictorii de icoane cum arăta Domnul Isus la față când era pe pământ, sau care era chipul adevărat al Maicii Domnului? De asemenea, au dorit să-și creeze cât de cât, o bază istorică pentru susținerea părerilor lor și să-i facă și pe alții să creadă că obiceiul închinării la icoane ar fi existat încă de la început în Biserica Creștină. Teologii care au studiat aceste legende au arătat că însuși numele atribuit acelei femei (Veronica) nu este un nume real, neavând vreo corespondență în realitățile istorice (femeile din timpul acela nu purtau asemenea nume). El este un nume inventat ulterior, provenind din cuvintele: „Vera icon” (adevărata icoană).

Cuvânt sau imagine? Este cunoscut faptul că omul primește informația din jurul său în principal prin două organe de simț (prin două simțuri – nota mea): prin auz și prin vedere. De asemenea, omul primește informații și cunoștințe despre lumea înconjurătoare prin două forme de cunoaștere, prin imagine și prin cuvânt. Imaginile transmit foarte multă informație, de aceea simțul vederii este canalul prin care vine peste 90% din totalul informației pe care o primește omul. Informație transmisă prin cuvânt este mai limitată (în ceea ce privește cantitate de informație) decât cea transmisă prin imagine. Este însă interesant să observăm că educația făcută prin intermediul cuvântului este mult mai profundă și de o calitate mult mai înaltă decât educația făcută prin intermediul imaginilor. (Spre exemplu, este cunoscut faptul că tinerii care citesc mult, își fac o educație superioară în ceea ce privește profunzimea și calitatea, decât cei care nu citesc, [dar] în schimb vizionează tot felul de filme.) Care este explicația? Atunci când omul vede o imagine, i se oferă de-a gata chiar și cele mai mici amănunte și detalii despre ceea ce vede. În schimb, atunci când numai aude sau citește ceva, i se dau numai principiile și ideile, el fiind obligat să completeze restul cu propriile sale interpretări. Aceasta îl obligă să gândească, să-și imagineze singur, să facă asociații de idei și în felul acesta mintea lui este obligată să lucreze mult mai profund decât atunci când privește la ceva.

(Va urma.)

Materialul de față a fost publicat în lucrarea „Abecedarul mântuirii”, scrisă de regretatul frate Viorel Ungureanu, mi-a fost înmânat personal de către domnia sa în urmă cu câțiva ani și se vrea un omagiu la adresa acestuia și o laudă la adresa lui Dumnezeu.