EvangheBlog – Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)


Scrie un comentariu

MEDITAȚII ZILNICE PE MARGINEA PSALMULUI 119 (5)


cropped-bible-1

5. O, de ar ţinti căile mele la păzirea orânduirilor Tale!
(Psalmi 119:5)

 

CINE TE CĂLĂUZEȘTE?

 

Domnul Isus le spunea odată ucenicilor și mulțimii de oameni care se strânsese în jurul Său că nu există în viața asta decât două căi și două porți (Matei 7: 13, 14). Una este calea cea lată care începe cu o poartă largă și pe care se află, din nefericire, mult popor. Această cale duce la pierzare, la prăpastie, la chin veșnic. Mulți oameni, pentru că nu vor să renunțe la plăcerile de-o clipă ale păcatului, aleg să rămână pe această cale, însă la capătul căii se vor întâlni cu acela care astăzi îi călăuzește pe această cale a păcatului: Satan însuși. Ei nu conștientizează grozăvia care îi așteaptă și cred că viața este doar aici, pe pământ, iar dincolo nu mai este nimic. O minciună sfruntată pe care domnul pierzării lor, Satan, le-o inoculează ca să nu-i scape din gheare. El este acela care i-a păcălit pe Adam și Eva în grădina Edenului cu un sfert de adevăr înfășurat cu meșteșug drăcesc în trei sferturi de minciună. El este acela care L-a ispitit pe Însuși Domnul Isus (câtă obrăznicie! cât tupeu!) crezând că ar putea să-L atragă în cursa sa demonică și să zădărnicească în acest fel lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu. Și tot el este acela care le insuflă unora minciuni cum ar fi: că Dumnezeu nu există, că Dumnezeu este un tiran, că Domnul Isus nu este Fiul Său și o minciună și mai groaznică promovată de anumite culte sau secte, anume aceea că Isus nu este singura Cale spre mântuire, ci că mai există și alte căi cum ar fi, de exemplu, islamul. Așadar, călăuza celor care merg pe calea cea lată a pierzării este Satan în persoană.

Pe de altă parte este cealaltă Cale, Calea mântuirii, Calea Adevărului (vezi Ioan 14: 6), o cale îngustă, cu multe piedici pe ea, cu mulți spini, care începe cu o poartă strâmtă (vezi Ioan 10: 7-9) și pe care se află puțini oameni. Mulți oameni se laudă cu anumite religii sau culte care sunt foarte mari din punct de vedere numeric și procentual. Dar Domnul Isus a fost extrem de clar când a spus că pe Calea Mântuirii este puțin norod. Și nu pentru că nu ar vrea El sau pentru că nu ar fi suficient loc! Dumnezeu a creat tot universul, așa că, dacă oamenii ar vrea să se pocăiască, ar fi loc pentru toată populația planetei din toate timpurile și mai mult decât atât. Dumnezeu, însă, nu este un tiran care să ne conducă cu de-a sila. De asemenea, El nu ne-a creat ca pe niște roboți pe care să-i poată manevra de la centrul de comandă. În marea Lui milă și dragoste, Dumnezeu ne-a făcut un dar, pe lângă multe altele: liberul arbitru. Cine vrea să se pocăiască va fi binecuvântat cu viață veșnică și va sta la masă cu Prințul Universului, Domnul Isus Hristos. Odată ce ne-am pocăit, Dumnezeu nu ne lasă în voia „sorții”, El ne dă o Călăuză care ne ajută să ne ducem viața în sințenie: Duhul Sfânt, care este în permanență cu noi și în noi. Deîndată ce te-ai pocăit, este, din punctul meu de vedere, o datorie de onoare să te duci la oameni cu Evanghelia aceea care ți-a adus mântuirea, Evanghelia Domnului Isus. E o datorie de onoare să le-o prezinți, mai întâi celor din familie, apoi rudelor și prietenilor, apoi altora, pe principiul enunțat în Faptele Apostolilor 1: 8 și 2 Timotei 2: 2, evanghelizând, apoi ucenicizând.

Cunoscând, deci, toate acestea, te întreb din nou: CINE TE CĂLĂUZEȘTE? Domnul să te binecuvânteze și EL să te călăuzească în toată viața ta și în veșnicie!

 

AMIN!

Reclame


5 comentarii

FUMATUL (9)


Reeditare din data de 3 iulie 2011

Creștinii din zilele noastre fumează

7) Fumatul față în față cu Biblia

7.3) Fumatul este un obicei păgânesc (2)

Familie de amerindieni (pictură)

Țărmul părea pustiu, dar mai încolo, în frunzișul des, se vedeau o mulțime de perechi de ochi care se holbau la acești străini cu „pielea” de metal strălucitor, însă cu fețele albe și care păreau să fi coborât din cer în niște canoe uriașe trase de pânze mari. Zeii cei albi nu păreau a fi mânioși sau supărați, căci îi auzeau râzând, așa că băștinașii au îndrăznit să iasă timizi din frunziș. Erau înalți și supli, cu pielea cafenie, „fără să aibă burțile umflate”, după cum avea să scrie mai târziu Columb în raportul său către suveranii Spaniei. Niciunul nu părea să aibă mai mult de 30 de ani. „Astfel, erau bine făcuți, cu trupuri frumoase și figuri plăcute. Firele de păr groase, ca acelea din coada cailor, le cădeau până peste sprâncene. La spate atârna o șuviță lungă, pe care nu o taie niciodată. Unii se pictează cu o vopsea negricioasă, dar culoarea lor naturală este ca aceea a locuitorilor insulelor Canare. Nu sunt nici negri, nici albi, sunt și unii care se pictează în alb sau în roșu sau cu o altă culoare, fie trupul întreg, fie numai chipul sau ochii sau nasul.”

Locuitorii insulei nu purtau niciun fel de îmbrăcăminte pe ei și erau inocenți ca niște copii. „Când le-am arătat săbiile, le-au apucat de lamă, tăindu-se din neștiință. Nu cunosc fierul. Sulițele lor sunt niște bețe. Vârful nu este de fier, ci făcut dintr-un dinte de pește sau un alt corp dur. Oamenii aceștia au o mare grație în mișcări. Observând că mai mulți aveau cicatrice pe corp, i-am întrebat, prin semne, cum fuseseră răniți și mi-au răspuns în același mod că locuitorii insulelor vecine îi atacau ca să-i ducă în robie și că ei se apărau. Credeam și cred și acum că atacatorii că atacatorii veneau de pe continent pentru a-i face prizonieri și sclavi. Trebuie să fie niște servitori foarte credincioși și blânzi. Au darul de a repeta imediat tot ce aud. … Pentru a ne fi binevoitori, fiindcă știam că era un popor care trebuia convertit la sfânta noastră credință mai degrabă prin dragoste decât prin forță, le-am dat unora niște tichii roșii, altora mărgele de sticlă pe care și le-au agățat de gât și multe alte lucruri. La acestea s-au bucurat foarte mult și au devenit pe de-a-ntregul prietenii noștri, încât era o minune să-i vedem. Cred că vor putea fi făcuți cu ușurință creștini, întrucât mi se pare că nu au o religie a lor.” Admirația băștinașilor față de noii veniți era fără margini. Ei atingeau veșmintele spaniolilor, plini de respect și de curiozitate și erau impresionați în mod deosebit de veșmintele Amiralului, de culoare stacojie. Columb și oamenii săi vizitară insula, care avea câmpii verzi și ape limpezi. Insula era ușor vălurită, dar nu avea niciun munte. În centrul insulei se găsea un lac mic. Pretutindeni, o vegetație luxuriantă.

(Date preluate din cartea „Lumină și glorie”, de Peter Marschall și David Manuel, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995 și din monografia „Christophe Colomb”, scrisă de Jules Verne, Editura Nemira, București, 1992.)

Din nefericire, acest început frumos n-a fost continuat pe măsură. În scurt timp, otrava Diavolului s-a strecurat și acolo. Spaniolii au observat imediat că locuitorii insulei purtau în nas și în urechi niște plăcuțe mici de aur. Când i-au întrebat prin semne de unde au aceste podoabe, cei de pe insulă au reușit să le explice că undeva

Manioca (sau maniocul)

în sud, pe o insulă mult mai mare ca a lor, este un rege care are metal din acesta cât poftești, are vase mari și tot felul de alte

Cuba

obiecte făcute din acest material galben și strălucitor. În inimile „creștinilor” veniți din Europa a intrat șarpele ucigător al lăcomiei. Băștinașii i-au poftit la masă. Le-au oferit porumb copt, pâine făcută din manioca, tot felul de fructe și o apă curată și limpede  cum nu mai văzuseră până atunci. Dar Columb n-a zăbovit mult pe această insulă. Era nerăbdător să ajungă la regele acela din sud, care domnea peste o insulă atât de mare, că îți trebuiau douăzeci de zile ca s-o înconjori cu canoea și în care se găsea așa de mult aur. În a cincisprezecea zi (pe 26 octombrie) au ridicat ancorele și au plecat mai departe. În săptămânile și lunile următoare au debarcat pe alte insule și au fost poftiți de multe ori la masă de către indigenii care locuiau acolo și cărora ei le ofereau mărgele, oglinzi și alte lucrușoare aduse din Europa. Toți spuneau la fel despre insula aceea mare din sud (pe care o numeau Cuba) și în care se găsea mult aur.

Pe unele din[tre] insulele vizitate, spaniolii au observat un obicei ciudat. Când se termina masa, băștinașii aduceau niște foi late pe care le răsuceau, făcând un fel de tuburi. Le aprindeau la un capăt și le introduceau cu celălalt capăt în gură. După care, trăgând fumul în piept, îl suflau pe nări, scoțând norișori de fum alb. „O, dar ce interesant!” – se mirau spaniolii. „Dar ce este asta, cum faceți voi asta, ia stați să încerc și eu!” Și unul câte unul, „creștinii” încercau să tragă și ei din trabucurile băștinașilor fumul acela albăstrui în piept și să-l dea afară pe nări. Desigur, s-au înecat, au început să tușească, unora li s-a făcut rău, dar până la urmă le-a plăcut tare mult acest obicei păgânesc. Așa că au decis să ia și ei câte o provizie bună din aceste frunze miraculoase, ca să arate celor de acasă, din patrie, ce minunății au văzut ei prin teritoriile pe unde au colindat. Băștinașii numeau aceste tuburi răsucite din frunze – tobago. De aici a provenit în limba spaniolă numele de „tabaco” dat plantei din care se confecționau aceste tuburi, iar în limba noastră și în multe alte limbi, „tabac”. Același obicei a fost observat în săptămânile următoare și când au ajuns în marea insulă Cuba, despre care Columb a crezut la început că este… țărmul Chinei. Desigur, se înșela, dar la data aceea nici el și nici camarazii lui nu erau în stare să-și dea seama că descoperiseră, de fapt, un nou continent.

„Această idee era atât de înrădăcinată în mintea lui și în cele ale ofițerilor lui, încât se ocupă de trimiterea unor daruri marelui Han al Chinei. La 2 noiembrie, el porunci unui gentilom și unui evreu care vorbea ebraica, araba și chaldeeana să se înfățișeze acestui monarh indigen. … Trimișii Amiralului se întoarseră în port la 6 noiembrie, după o absență de 4 zile. Două zile de mers le fuseseră de ajuns pentru a ajunge într-un sat alcătuit din 50 de colibe, în care fură primiți cu mari demonstrații de respect. Indigenii le sărutau mâinile și picioarele, erau luați drept zei coborâți din cer. Printre alte detalii privind obiceiurile sătenilor, ei povestiră că bărbații și femeile fumau tutun cu un tub bifurcat, trăgând fumul pe nări. Știau să obțină focul frecând energic una de alta două bucăți de lemn.! (Citat din monografia „Cristophe Colomb”, de Jules Verne.)

(Va urma.)

Sursele imaginilor:

1) http://www.garbo.ro/comunitate/mihaelamdp/poze/show/29/18962

2) http://www.paradisulverde.com/Alimetatie/Altele/cassava-manioc-sau-tapioca.html

3) http://harta.infoturism.ro/Caraibe/Cuba/Cuba.php


Un comentariu

FUMATUL (8)


Reeditare din data de 30 iunie 2011

Creștinii din zilele noastre fumează

7) Fumatul față în față cu Biblia

7.2) Fumatul este o poftă lumească.

Cu toții știm cât de puternică și acaparatoare este pofta după fumat, poftă pe care o simte omul care a căzut în ghearele acestui viciu. Am vrea să vedem acum dacă pofta aceasta înnebunitoare este ceva bun sau ceva rău, este lăudabilă sau, dimpotrivă, condamnabilă. Iată ce spune Sfânta Scriptură:

„Căci Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat. Și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie.” (Epistola către Tit, 2: 11, 12)

Cuvintele traduse prin pofte lumești sunt în grecește: cosmicas (ale lumii) epitumias (pofte, mai bine zis: patimi). Ele desemnează totalitatea poftelor pe care le au oamenii păcătoși, pofte care îi frământă și îi determină să facă mai departe tot felul de păcate. Aici Scriptura ne avertizează că trebuie s-o rupem cu aceste pofte care îi trag pe oameni spre păcat. Un adevărat creștin nu trebuie să se lase târât de aceste pofte păcătoase, spune Scriptura. Fumatul este și el o poftă, de fapt o patimă, căci am văzut ce furtună grozavă declanșează în cei ce s-au obișnuit să fumeze. Milioane de oameni simt că înnebunesc atunci când le lipsește țigara. Dar cum vi se pare pofta după fumat, ce puteți spune despre această poftă? Este oare fumatul o poftă bisericească, îngerească, sau ce fel de poftă este?

Toată lumea va fi de acord să recunoască faptul că fumatul este o poftă a oamenilor păcătoși. Uitați-vă în jurul vostru: cine sunt cei înrobiți de pofta după fumat? Fumează oamenii cuminți, credincioși, cei care duc o viață curată și liniștită? Nu, aceștia nu fumează!

În schimb, cârciumile în care bețivii își beau mințile și banii sunt pline de oameni care fumează. Discotecile în care tinerii se duc să se destrăbăleze, la fel. În pușcării fumatul e la mare cinste, deținuții au chiar și rație de țigări. Toate aceste observații simple ne vor duce la concluzia că fumatul este o poftă lumească, o poftă a oamenilor păcătoși din această lume. Lume despre care Biblia spune că „zace în Cel Rău” (Epistola 1 a lui Ioan, 5: 19)

Așadar, pofta aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci de la Diavolul.

7.3) Fumatul este un obicei păgânesc (1)

Cristofor Columb

În ziua de 3 august 1492, vestitul navigator Cristofor Columb (pe numele său adevărat Cristobal Colon, a trăit între anii 1451 – 1506) pleca din Spania cu trei corăbii (caravele) care se numeau: Santa Maria (nava amiral, lungă de aproximativ 30 de m.), Ninia și Pinta (două corăbii mai mici) intenționând să găsească un drum nou spre India, de unde se aduceau mirodeniile atât de prețuite de europeni. Drumul cunoscut până atunci și care fusese descoperit cu câtva timp înainte de către portughezi presupunea ocolirea Africii, mergând spre sud prin Oceanul Atlantic și apoi spre vest (la data aceea canalul de Suez nefiind tăiat).

Însă Columb era convins că va găsi un alt drum spre Indii, navigând de-a dreptul spre vest, peste Oceanul Atlantic. Echipajul aflat sub comanda sa era format din 90 de persoane. După câteva zile de călătorie au fost nevoiți să facă o escală în Insulele Canare (pe 9 august) deoarece navei „Pinta” i s-a rupt un catarg. Au plecat de acolo de abia pe 8 septembrie și s-au avântat spre vest, în largul Oceanului Atlantic. La început călătoria a mers bine. Vremea era frumoasă și ei așteptau încrezători să apară cât de curând țărmul mult dorit spre care călătoreau. Dar zilele treceau una după alta fără ca în jur să se vadă altceva decât cerul deasupra și apa nesfârșită a oceanului de jur împrejur. După o lună de călătorie neîntreruptă entuziasmul de la început se transformase în disperare. În călătoriile lor de până atunci ei nu se depărtaseră niciodată mai mult de 300 de mile de țărm și acum, după socotelile lor, erau la 3 000 de mile depărtare de locul de unde plecaseră!

Când s-a împlinit o lună de la plecarea în largul oceanului, frații Pinzon, comandanții celor două caravele mai mici, i-au propus lui Columb să renunțe la expediție și să se întoarcă acasă. Deja echipajul de pe cele trei corăbii putea fi stăpânit cu greu. O parte din[tre] alimente se alteraseră și făcuseră viermi din cauza căldurii, iar apa de băut era stricată. În dorul lor după un pic de carne proaspătă, oamenii prindeau șobolani și îi frigeau. Pe deasupra, marinarii erau îngroziți, gândindu-se că se duc la o pierzare sigură. Printre ei circulau fel de fel de zvonuri și legende ciudate. Unii, care erau convinși că Pământul este plat, spuneau că acum se duc spre „marginea” Pământului, acolo unde, susțineau ei, apa oceanului își accelerează pe nesimțite viteza și apoi se prăbușește într-o genune fără fund, trăgând odată cu ea orice corabie. Alții vorbeau despre animale marine uriașe, în stare să sfărâme în dinți o corabie, ca pe o coajă de nucă. Pe data de 10 octombrie 1492 marinarii declară pe față că nu vor să meargă mai departe. În fața groazei și nemulțumirii echipajelor, Columb și-a dat seama că trebuie să renunțe la planurile sale. Dar le-a cerut oamenilor să fie de acord să prelungească înaintarea pe ocean cu numai trei zile. Și dacă în aceste trei zile nu vor zări niciun țărm, atunci se vor întoarce.

Propunerea lui a fost acceptată și călătoria a continuat.

Harta insulei El Salvador

În prima din[tre] aceste trei zile de grație (10 octombrie 1492) au parcurs 59 de mile. Nu mai parcurseseră o asemenea distanță într-o zi decât o singură dată până atunci. Văzând cât de repede se îndepărtează de casă, oamenii de pe corabia amiral au început să-și exprime din nou nemulțumirea. Însă Columb s-a priceput să-i liniștească și să-i încurajeze, vorbindu-le despre comerțul și despre bogățiile pe care le vor câștiga în ținuturile spre care s-au pornit. În dimineața zilei următoare (11 octombrie) speranțele lor au renăscut cu putere. Columb însuși zărise pe valuri o tulpină de trestie, încă verde, iar oamenii de pe „Santa Maria” găsiseră în apă o mică bucată de lemn care semăna cu o scândurică și un bastonaș, obiecte care se vedeau că fuseseră cioplite de mâna omului. În același timp și cei de pe „Ninia” au anunțat prin semnale marinărești că au găsit și ei o crenguță de măceș înflorit purtată de valurile oceanului. Așadar, țărmul nu putea să fie departe. Acum fiecare din[tre] cele trei corăbii căuta să întindă cât mai multe pânze ca să înainteze cât mai repede. Așa au mers toată ziua și când s-a înserat s-au avântat cu curaj în întuneric, fără să coboare pânzele. După miezul nopții (pe 11 spre 12 octombrie), la ora 2 noaptea, marinarul care stătea de veghe pe vârful celui mai înalt catarg al navei „Pinta” a strigat: „Tierra! Tierra!” Văzuse în depărtare plaja luminată de lună a unei insule. Minunatul eveniment a fost salutat și cu o salvă de tun trasă de pe aceeași corabie. Restul nopții au navigat cu prudență spre insulă, fiindu-le frică să nu se apropie prea mult de bancurile submarine de corali.

În dimineața zilei următoare (12 octombrie 1492), pe măsură ce răsărea soarele, rămâneau uimiți în fața vegetației luxuriante de pe insulă, a albăstrimii cerului și a limpezimii apelor care lăsau să se vadă cu claritate adâncul mării, până la fund. Pe la amiază s-au apropiat suficient de mult de insulă, așa că au coborât bărcile. În ele au luat loc comandanții și ofițerii, îmbrăcați în cele mai frumoase haine și în armuri strălucitoare. Când s-au apropiat mai mult de țărm, toți au coborât din bărci, bălăcindu-se bucuroși în apă și înaintând spre țărm. Columb a pus primul piciorul pe uscat, ducând steagul regal al Spaniei, pe care l-a înfipt în nisipul plajei. Frații Pinzon l-au urmat, ducând un alt steag alb, cu însemne regale. Apoi au venit și ceilalți. Toți cei ce ajungeau pe țărm sărutau noul pământ pe care Dumnezeu îi ajutase să ajungă. Columb a numit insula nou-descoperită: „San Salvador” (Sfântul Mântuitor), în Onoarea Domnului Isus Hristos. El a pus să se consemneze, într-un proces verbal întocmit pe loc, luarea în posesie a insulei în numele regelui și reginei Spaniei. Apoi au îngenunchiat cu toții și au mulțumit lui Dumnezeu. Plaja era acoperită cu un nisip fin, nespus de alb că aproape nu puteai să te uiți la ea. Miresmele pădurii tropicale îi amețeau și văzduhul răsuna de cântecele ciudate ale unor papagali cu penele viu colorate în roșu, albastru, galben și verde.

(Va urma.)

Cele patru călătorii ale lui Cristofor Columb

Surse imagini: 1) http://www.descopera.org/cristofor-columb/

2) http://ro.wikipedia.org/wiki/Descoperirea_Americii


Un comentariu

FUMATUL (7)


Reeditare din data de 29 iunie 2011

Creștinii din zilele noastre fumează (6)

7) Fumatul față în față cu Biblia

Așa cum am spus mai înainte, Biblia nu vorbește în mod direct despre fumat. Ea are, însă, principii generale care reglementează o multitudine de situații ce pot să apară în viața noastră de toate zilele, chiar dacă ele nu sunt specificate în mod expres în Biblie. Așadar, când discutăm despre fumat și vrem să știm dacă obiceiul acesta este bun sau rău, trebuie să vedem dacă nu cumva el contrazice unele din[tre] aceste principii generale ale Bibliei. Comparând obiceiul acesta și toate efectele lui cu ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, vom vedea că fumatul intră în conflict grav cu Biblia.

7.1) Fumatul este o robie spirituală. (Fumatul crează dependență.)

Din Lumea Nouă au fost aduse nu numai tutunul, ci și alte plante, dintre care unele s-au dovedit a fi deosebit de folositoare europenilor. De exemplu: de acolo au fost aduse porumbul (1493), ardeiul (1500), fasolea (1535), floarea soarelui (1550), cartoful (1553), roșiile (1557). În același timp, din Europa au fost duse în Lumea Nouă grâul, vița de vie, unele animale domestice cum ar fi calul, oaia, vaca. Schimbul acesta de plante și animale folositoare omului a făcut mult bine populațiilor de pe cele două continente. Dar trebuie să observăm ceva. Plantele folositoare, aduse din Lumea Nouă și care sunt folosite pentru hrana oamenilor, nu dau ceea ce noi numim „dependență”.

Să ne gândim la două din[tre] aceste plante: roșiile și floarea soarelui.

De pildă: dacă am la dispoziție niște roșii mănânc roșii, iar dacă nu am nu mănânc. Faptul că un timp nu am avut roșii și nu am mâncat nu-mi crează vreo problemă deosebită. Cel mult după o vreme mi se face dor să mănânc o roșie. Sau: cuiva îi place să mănânce semințe prăjite de floarea soarelui. Dacă are, mănâncă, dar dacă după aceea nu mai are, nu e nicio problemă. Pot să treacă luni de zile și el își va vedea liniștit de treburi, fără să sufere din cauză că nu a mâncat de atâta timp semințe prăjite de floarea soarelui. Dar ce-ar fi, oare, dacă am vedea că oamenii care încep să mănânce semințe prăjite de floarea soarelui, după un timp, vor să mănânce în fiecare zi, ba chiar de mai multe ori pe zi? Și dacă într-o zi nu au aceste semințe se simt foarte neliniștiți, apoi suferă din ce în ce mai rău și la urmă „se urcă pe pereți” și ar da și ar face orice, numai să aibă câteva din aceste semințe? Desigur, am începe să ne mirăm și să ne gândim că aici, în mod sigur, ceva nu este în regulă.

Poate am zice: „Dar ce au semințele astea de i-au înnebunit așa pe oamenii aceștia?”

Aceste exemple ne vor ajuta să înțelegem mai bine cum stau lucrurile cu fumatul. Cu tutunul nu este ca și cum ai mânca roșii sau semințe prăjite de floarea soarelui, măcar că toate aceste plante au fost aduse de pe același continent. Tutunul dă dependență, o dependență care este, de fapt, o robie îngrozitoare. Cei care învață să fumeze constată în scurt timp că nu pot să se mai lase de fumat. Cei care se apucă de fumat, chiar și numai în joacă, vor constata în scurt timp că în ei s-a instala o dorință nestăvilită de fumat căreia nu i se mai pot împotrivi. După cum spunea cineva: „primele țigări le-am fumat din curiozitate, câteva din plăcere și restul de nevoie…”

Câți tineri care până la un timp nu simțeau nici cea mai mică atracție față de fumat, ba chiar nu puteau nici măcar să sufere mirosul de tutun, au fumat la început în joacă și după aceea au devenit fumători înrăiți? Prinși în cleștele de fier al acestui viciu, ei au devenit prizonieri pe viață ai fumatului și de acum înainte trebuie să fumeze mereu, cheltuindu-și banii și distrugându-și sănătatea. Și oricât au încercat după aceea să scape, n-au mai putut!

Îmi aduc aminte că aveam un coleg de serviciu care era fumător, dar care spunea că pentru el fumatul este numai așa, o distracție, că nu este sclavul acestui obicei și că oricând dorește poate să renunțe la țigări. Într-o dimineață când ne-am întâlnit la serviciu și am discutat despre asta, m-am gândit să fac un experiment. I-am spus colegului meu că îi voi da 500 de lei dacă nu va fuma până la sfârșitul săptămânii. (Este vorba despre leii vechi, din anii nouăzeci. – nota mea) (Suma aceea reprezenta pe atunci cam a șaptea parte din salariul nostru pe o lună.) Cum el era mai tot timpul în criză de bani, a acceptat cu entuziasm propunerea, mai ales că era încredințat că poate oricând să renunțe la fumat pentru câteva zile. La rândul meu, eu așteptam foarte curios să văd cum se va sfârși încercarea aceasta. Rezultatul a venit destul de repede. În aceeași zi, pe la prânz, el a venit și mi-a spus că renunță la convenția noastră, deoarece în toate aceste ore a simțit o poftă nebună după fumat și nu poate să se mai abțină. Și imediat și-a aprins o țigară, chiar în fața mea.

Dependența atât de puternică pe care o dă fumatul ne face să înțelegem că aici avem de-a face cu ceva extrem de rău și de periculos, mai ales că s-a dovedit că fumatul este atât de dăunător sănătății omului. Deoarece dă această puternică dependență, fumatul intră într-un conflict grav cu Biblia, care spune: „Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit.” (Epistola a doua a lui Petru, 2: 19)

În lumina acestor cuvinte putem să înțelegem că fumatul îl duce pe om la robie, și asta deoarece îl biruiește și pune stăpânire pe el. Fumătorul devine sclavul acestei patimi, acestui viciu, căruia nu i se poate împotrivi. Acesta este primul element care ne face să ne dăm seama că fumatul nu este o practică nevinovată, neutră din punct de vedere moral, ci este un viciu. Așadar, a fuma este păcat.

(Va urma.)


Un comentariu

FUMATUL (6)


Reeditare din data de 27 iunie 2011

Creștinii din zilele noastre fumează (5)

6) Dacă fumatul este ceva rău, atunci de ce a mai făcut Dumnezeu tutunul?

În Biblie, în cartea Genezei, la capitolul 1, se spune că atunci când a fost creată vegetația, după ce Domnul Dumnezeu a făcut ca pe pământ să răsară tot soiul de plante, uitându-se la ele, „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.” (Genesa 1: 12) Iată, deci, că El a fost mulțumit de toate plantele care apăruseră pe pământ. Asta înseamnă că a fost mulțumit și de planta numită tutun.

De ce? Nu știm. Necazul este, însă, altul.

Lucrurile făcute de Dumnezeu pot fi folosite spre bine, dar și spre rău.

Să luăm un exemplu dintr-un alt domeniu și anume: metalele. Printre atâtea lucruri pe care le-a creat Dumnezeu, El a făcut și tot felul de metale. Ce bune și folositoare pentru om sunt metalele, mai ales fierul. Câte unelte nu se fac din fier sau din oțel? Și cât de mult folos nu aduc ele omului! Ce te-ai face fără cuțit, ac, foarfece, ciocan, cuie sau ferăstrău? Dar tot din fier oamenii și-au făcut săbii, vârfuri de sulițe și de săgeți, pe urmă au făcut puști, pistoale, tunuri, tancuri, mitraliere și tot felul de alte arme cu care s-au omorât unii pe alții. A făcut Dumnezeu ceva rău că a creat metalele? Desigur că nu! Oamenii au făcut rău, când le-au folosit în scopuri distructive!

La fel este și cu planta numită tutun. Nu putem să știm exact de ce a creat-o Dumnezeu așa. Nu este exclus ca ea să aibă și unele întrebuințări la care până acum prea puțini s-au gândit. Însă, indiferent dacă ar fi fost folosită sau nu, dacă oamenii ar fi lăsat-o în pace planta aceasta putea să crească în sălbăticie, pe câmp, în pădure sau pe șanț, la marginea drumului, ca atâtea alte plante sălbatice. Și dacă nimeni nu i-ar fi dat nicio atenție, ea n-ar fi făcut rău nimănui. Cine îl pune pe om s-o răsădească și s-o cultive pe ogor în loc să cultive acolo plante mult mai folositoare? Cine îl pune s-o recolteze, s-o usuce, să-i toace mărunt frunzele și să facă din ele țigări?

Iată, deci, că întrebarea „de ce a făcut Dumnezeu tutunul?” pe care o pun unii nu are niciun rost. Dumnezeu a făcut multe lucruri, dar oamenii le folosesc pe unele spre propria lor distrugere. Tutunul nu e vinovat că există, omul este vinovat, pentru că îl cultivă și apoi îi dă o întrebuințare degradantă spre propria lui distrugere, și asta, desigur, la îndemnul Diavolului.

După ce am discutat problema aceasta, să vedem acum ce putem să spunem despre fumat atunci când examinăm obiceiul acesta în lumina adevărurilor eterne ale Bibliei.

(Va urma.)


15 comentarii

FUMATUL (5)


Reeditare din data de 24 iunie 2011

Creștinii din zilele noastre fumează (4)

4) Creștinii și fumatul

În mod intuitiv, în țară la noi toată lumea știe că fumatul este un obicei păcătos, ceva foarte rău și dăunător pentru om. În vorbirea populară, tutunul este numit „iarba dracului”. Și totuși asta nu-i împiedică pe o mulțime de „creștini” și „creștine” din jurul nostru să fumeze pe rupte.

Îmi aduc aminte că stăteam odată de vorbă, în timpul unei călătorii cu trenul, cu un bărbat care mi-a explicat cum se cultivă tutunul, deoarece eu nu văzusem niciodată acest fel de activitate. Omul acela îmi spunea că tutunul trebuie răsădit pe ogor, fir cu fir. La care eu am spus că trebuie să fie foarte greu să răsădești atâtea mii de fire, stând mereu aplecat. Dar el mi-a zis că nu e chiar așa de greu, pentru că omul nu stă aplecat. El ia un braț de răsaduri, face cu sapa câte o groapă, aruncă un răsad de sus fără să se aplece, îl calcă cu piciorul pe rădăcină, mai trage și o înjurătură și merge mai departe. „Și, se prinde?” am întrebat eu. La care el mi-a zis: „Se prinde, domnule, dar știi ce bine se prinde și crește? Cu adevărat, aste e iarba dracului!”

TUTUNUL UCIDE! FUMATUL GRĂBEȘTE MOARTEA!

Tinerii, băieți și fete, fumează uneori chiar și la școală, în fața profesorilor. De asemenea, fumează bărbați, fumează femei, fumează bătrâni și sunt și o mulțime de copii care fumează. Unii creștini își aprind țigara imediat după ce ies din Biserică. Alții nu se rușinează să fumeze la o oarecare depărtare de Biserică chiar la slujba de Înviere din noaptea de Paști.

Puteți verifica asta ducându-vă în dimineața următoare în apropierea unei Biserici mai mari. Veți vedea pe jos mii de capete de țigări care au fost fumate noaptea trecută de către cei care au stat în jurul Bisericii așteptând să primească lumină.

În viața de toate zilele, pretutindeni unde te uiți, vezi o mulțime de reclame pentru diferite feluri de țigări. În fiecare zi, creștinii cheltuiesc bani grei pentru tutun. Un studiu statistic făcut la începutul anului 2001 a arătat că în țara noastră fumează aproape 48% din populația de sex masculin și cca 24% din populația de sex feminin. Un calcul simplu ne arată că asta reprezintă mai mult de o treime din populația totală a țării (mai precis 36%). Așadar, în țara noastră unul din trei locuitori fumează. Institutul Național de Statistică al României a anunțat că ponderea cea mai mare de fumători care fumează zilnic este segmentul de populație cuprins între 25-54 ani (29,3%) și că aproape jumătate (47,5%) din cei care sunt fumători s-au apucat de fumat în tinerețe, la vârste între 15-19 ani.

(Datele statistice de mai sus sunt luate din presa centrală, 2003)

Să nu uităm că în imensa lor majoritate acești fumători, bărbați și femei, mai tineri sau mai bătrâni, pretind și ei că sunt creștini. Așadar, potrivit acestor statistici, la noi în țară există câteva milioane bune de „creștini” care se îndeletnicesc și se ostenesc din greu în fiecare zi cu … „iarba dracului”, cheltuind o grămadă de bani pentru a și-o procura! Să sperăm că la terminarea lecturii acestei lucrări, cititorul va înțelege ce înseamnă ca un om să fie cu adevărat creștin.

5) Spune Biblia ceva despre fumat?

După cum am văzut, tutunul a fost adus în Europa la începutul secolului 16, dată la care Biblia era deja scrisă de peste 14 secole. Este clar că în Biblie nu putea să se scrie ceva direct despre fumat, având în vedere că la data scrierii Bibliei practica aceasta era total necunoscută locuitorilor din zona europeană și a Orientului Apropiat, zonă unde a fost redactată Biblia.Dar asta nu reprezintă un argument în favoare fumătorilor. De 19 secole de când s-a scris Biblia au mai apărut în lume și alte rele despre care Biblia nu pomenește nimic. De pildă: Biblia nu scrie nimic despre droguri sau despre pungile cu aurolac din care astăzi copiii vagabonzi inhalează vaporii care îi amețesc. Și totuși, cine îndrăznește să spună că folosirea drogurilor sau inhalarea vaporilor de eter din pungile cu aurolac ar fi ceva bun și permis pe motiv că Biblia nu pomenește și nu condamnă în mod explicit aceste practici?

S-ar putea ca în viitor să apară noi modalități de distracție și de producere a unor senzații tari, la care nimeni nu s-a gândit până acum. Se vor inventa aparate electronice noi sau combinații de substanțe chimice care încă nu sunt cunoscute. S-ar putea ca unele din[tre] aceste practici și obiceiuri nou apărute să fie dăunătoare și asta se va vedea foarte clar. Dar Biblia nu spune nimic despre ele.

Cum ne vom da seama dacă aceste noi descoperiri sunt bune sau rele, sunt folositoare sau dăunătoare omului?

Scriptura are răspuns pentru aceste întrebări. Cuvântul lui Dumnezeu, care este inspirat de către Dumnezeu Însuși, a prevăzut anumite linii directoare generale. Când Dumnezeu a inspirat pe cei ce au scris cărțile Bibliei, El a pus acolo adevăruri cu valoare eternă. De aceea, chiar dacă în viitor vor apărea practici dăunătoare noi despre care acum nu știm nimic, Cuvântul Domnului va avea ceva de spus și despre ele. Adevărurile veșnice ale lui Dumnezeu se pot aplica la tot felul de activități, chiar dacă acestea nu sunt menționat în mod expres în Biblie. Așadar, se pot aplica și fumatului. Să vedem ce putem să spunem despre fumat atunci când îl punem față în față cu adevărurile Bibliei.

Mai întâi, să răspundem la o întrebare pe care și-o pun mulți fumători: …

(Va urma.)

Sursele imaginilor:

1) http://www.vidu.ro/index.php?cat=caricaturi&pag=fumatul-dauneaza-grav-sanatatii

2) http://www.ejungla.ro/felicitari/fullsize/Fumatul_omoara