EvangheBlog – Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

FUMATUL (11)

Un comentariu


Reeditare din data de 9 iulie 2011

NOTĂ / ATENȚIONARE: Conținutul acestui articol nu este recomandat copiilor din cauza descrierii amănunțite a unor scene ritualice violente.

Creștinii din zilele noastre fumează

7) Fumatul față în față cu Biblia

7.3) Fumatul este un obicei păgânesc (4)

„Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie.”

Bernardino de Sahagun

În anii imediat următori, în Mexic au sosit și primele cete de călugări, trimiși să răspândească credința

Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie (copertă) – Editura Meridiane, București, 1981

catolică printre băștinași. Între acești călugări s-a aflat și unul numit Bernardino de Sahagun (cca 1500 – 1590). El a ajuns în Mexic în 1529, deci la numai 8 ani după cucerirea Imperiului Aztec. Deși la sosirea lui mărturiile fostului imperiu erau încă prezente pretutindeni, el și-a dat seama că în curând cele mai multe din[tre] aceste resturi de civilizațievor fi șterse pentru totdeauna. De aceea, în anii următori, pe lângă activitatea ecleziastică pe care o desfășura, a început să redacteze o lucrare monumentală la care a muncit cam până în 1570, numită „Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie”. Ca să se documenteze, el a purtat nenumărate discuții cu foști dregători regali, foști războinici, cu bătrâni și cu tot felul de alți oameni pe care i-a întâlnit, dacă a putut să se înțeleagă cu ei. În această carte, nespus de prețioasă, a prezentat o multitudine de elemente din viața și civilizația aztecilor, așa cum fusese ea înainte de sosirea cuceritorilor (conchistadorilor) spanioli.

Printre cele mai impresionante lucruri descrise de Bernardino în cartea sa, sunt scenele teribile ale ceremoniilor religioase pe care le practicau aztecii în care aduceau jertfe umane zeilor lor. Ei aveau o religie politeistă, bazată pe jertfe omenești. Iată câteva pasaje în care avem descrierea unor asemenea scene înfiorătoare.

Primul descrie jertfirea unor prizonieri de război în cinstea zeului Paynal și a zeului Xiuhtecutli, zeul focului. Se poate vedea cruzimea cu care erau chinuiți prizonierii, spre satisfacerea demonilor, încântați să vadă ființe omenești aruncate în cele mai grozave chinuri.

Tzompantli

Xipe Totec

„În zori, captivii erau înșiruiți în fața unui loc numit „tzompantli” (țompantli) unde se găseau craniile celor care fuseseră sacrificați mai înainte… Îmbrăcămintea și podoabele ce le purtau, totul era scos pe rând și aruncat în flăcări în ideea că nenorociții nu mai aveau nevoie nici de haine, nici de vreun obiect, fiind hărăziți să moară peste câteva clipe. În vreme ce stăteau astfel despuiați, așteptându-și moartea, apărea un satrap împodobit cu tot felul de podoabe și ținând în brațe statuia zeului Paynal, gătit cu toate podoabele sale… Stăpânii sclavilor erau puși și ei, fiecare alături de captivul său. Când Paynal urca pentru a doua oară, fiecare din[tre] ei își lua prizonierul de păr și îl ducea în locul numit Apetlac. După ce rămâneau o vreme acolo, veneau cei ce trebuiau să-i arunce în foc. Li se pudra fața din belșug cu tămâia păstrată în niște pungulițe pe care le purtau cu ei. Apoi li se puneau piedici la picioare, li se legau mâinile la spate și erau urcați pe umeri până în creștetul templului, unde ardea un foc mare în care erau deîndată aruncați. Numaidecât se ridica un nor gros de cenușă și fiecare din[tre] acești nenorociți făcea în cădere o gaură în vatra plină de jăratic și de cenușă încinsă. El se zvârcolea în hohote de plâns și trupul lui sfârâia ca și carnea unui animal fript. Pielea i se acoperea cu bășicuțe și în timpul acestor cumplite chinuri era întors cu niște clești, apoi era târât de satrapi pe pământ și pus pe un butuc. Acolo i se făcea o tăietură mare de la un sân la altul și i se scotea inima, care era aruncată jos, la picioarele statuii lui Xiuhtecutli, zeul focului. Astfel erau jertfiți captivii cu prilejul acestei sărbători.” (Fray Bernardino de Sahagun, „Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie”, Editura Meridiane, București, 1989, citatul de mai sus este din secțiunea a II-a, pct. 7)

Dar acești păgâni practucau și canibalismul ritual[ic], mâncând din carnea prizonierilor sacrificați în onoarea zeilor lor. În continuare, avem descrierea jertfirii unor prizonieri de război în onoarea zeilor Xipe Totec și mai ales a lui Uitzilopochtli (Uițilopoctli), zeul Diavol, ținut la mare cinste de azteci, deoarece era considerat zeul războiului. După cum vom vedea, ceremonialul era urmat de un ospăț ritual[ic], în care carnea prizonierilor era mâncată de participanți.

„În ultima zi din această lună se oficia sărbătoarea solemnă în onoarea zeului Xipe Totec, ca și a zeului Uitzilopochtli. Atunci erau uciși toți captivii, bărbați, femei și copii. Înainte de a-i ucide, aveau loc, după cum vom vedea deîndată, numeroase ceremonii… Dimineața, la răsăritul soarelui, erau conduși la templul lui Uitzilopochtli, unde urmau să fie omorâți. Slujitorii zeului îi ucideau, apoi erau jupuiți, de aceea sărbătoarea se numea „tlacaxipeualiztli”, care însemna „jupuirea oamenilor”. Victimele erau numite „xipemene” și „tototectin”, primul cuvânt însemnând „jupuit”, iar cel de-al doilea „morți în cinstea zeului Totec”.

Odată ajunși în fața Templului, stăpânii își dădeau prizonierii pe mâna preoților care, apucându-și fiecare victima de păr, o silea să urce treptele. Dacă vreunul refuza să meargă de bunăvoie, era târât pe trepte până la piatra unde trebuia să primească lovitura de grație. După ce inima fiecăruia dintre ei era smulsă, ea era prezentată drept ofrandă (zeului), așa cum s-a spus mai înainte, iar trupul îi era azvârlit de sus. Alți preoți îi luau și îi jupuiau. Astfel se petreceau întâmplările la templul lui Uitzilopochtli (zeul Diavol). Toate inimile smulse și aduse în dar erau mai apoi aruncate într-un hârdău de lemn. Inimile se numeau „quauhnochitli” (se citește „cuahnocitli”), iar trupurile neînsuflețite – „quauhteca” – trupuri neînsuflețite. După ce îi frigeau la foc, bătrânii, numiți „quaquacuiltin”, duceau trupurile la capela unde stăpânul prizonierilor depusese legământul. Apoi îi sfâșiau în bucăți. O coapsă era rezervată pentru masa lui Montezuma, iar restul se împărțea la personajele de vază sau la rude. În general, ospățul avea loc în casa celui care capturase dușmanul. Carnea era fiartă cu porumb și se dădea fiecăruia într-o strachină o bucată mică, cu zeamă și porumb. Această mâncare se numea „thacatlaolli” (om de porumb). După ce mâncau, se îmbătau.” (secțiunea a II-a, pct. 10)

Sursele imaginilor:

1) http://en.wikipedia.org/wiki/Bernardino_de_Sahag%C3%BAn

2) http://www.anticariat-esoteric.ro/html/nagualism.html

3) http://en.wikipedia.org/wiki/Tzompantli

4) http://en.wikipedia.org/wiki/Xipe_Totec

(Va urma.)

Anunțuri

Autor: Dorel Puchea - Biserica „Harul” Lehliu Gară

profesor, 44 de ani, creștin penticostal, îndrăgostit de Dumnezeu, de natură și de profesie

Un gând despre „FUMATUL (11)

  1. Pingback: FUMATUL (15) « Un blog din suflet, pentru suflet

Lasă un răspuns, dar fără jigniri și vulgarități! Acestea vor fi șterse și înlocuite cu (...).

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s