EvangheBlog – Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)


5 comentarii

ÎN BISERICĂ, DAR NEMÂNTUIT…


M-am tot gândit de-a lungul timpului la o întrebare. Oare cum este să fii membru într-o biserică, dar să nu fii mântuit? Să fii doar un nume între atâtea altele… Să lupți o viață pentru a duce o viață morală, dar la final să pierzi tot… Cum este, oare, să te trezești într-o bună zi că, sfârșindu-ți-se firul vieții pe acest pământ, Dumnezeu îți pune înaintea ochilor filmul vieții, îți vezi greșelile, unele dintre ele capitale, dar nu mai poți face nimic pentru a le îndrepta? Oare avem printre noi astfel de oameni în adunările noastre? Oare suntem și noi printre ei?

Dragii mei, de multe ori suntem puși în situația ingrată de a alege răul mai mic. Oare este așa și în Biserică? Nu întreb dacă trebuie să fie așa, pentru că este evident că n-ar trebui, dar practic există astfel de situații? Alegem, oare, să rămânem cu bisericile goale din dorința de a pune ordine printre membri, sau alegem să avem biserici compromise din cauza compromisului pe care trebuie să-l facem cu membrii care nu vor să știe de regulile din lăuntrul Bisericii? Multe întrebări…

Atunci când ajungi să accepți anumite lucruri din partea fraților, lucruri care lezează integritatea bisericii din care faci parte, din cauză că ești o biserică foarte mică și nu-ți permiți să pierzi membri, alegerea care îți stă înainte este una foarte grea. Dacă ești o biserică de câteva sute de membrii, nu este mare caz că pierzi câțiva, dar atunci când la slujba de duminică îți vin câteva persoane, ești pus în situația de a amâna unele decizii în speranța că frații se vor îndrepta. Și ce poți zice, de exemplu, cuiva care lipsește de la adunare pentru că nu are cine avea grijă de animale? Te doare… Te doare ca păstor, te doare dacă ești un membru real, nu doar o mobilă nemișcătoare, da, te doare, dar nu poți spune atâtea câte, poate, ai dori… Ai vrea să-i pui înaintea ochilor faptele lui, ai vrea să-i spui că neprezența la adunare este un fel de păcat, dar pe de altă parte te gândești că oricum îi spui degeaba… că el tot ce știe va face!

Dintr-o altă perspectivă, cum poate cineva să îndemne să vină la biserică, dacă el nu vine? Cum poate cineva să îndemne să facă anumite lucruri, dacă el nu le face? De multe ori predici de la amvon aceste lucruri, însă atunci când îți arunci privirile peste adunare îi vezi pe cei vizați că fie au pe chip un fel de crispare, fie se simt stânjeniți, fie… nu vezi nimic pe fețele lor. Gol!

Există, deci, oameni în adunări care sunt prezenți fizic, dar duhul lor este tare departe? Îi vezi? Să nu te miri, îi vei vedea din ce în ce mai mult! Că „ah, am uitat becul aprins!”, sau „am uitat să dau apă la animale” ori „phiiiii, acum mi-am amintit că am uitat să încui poarta!”… Oameni prezenți, dar totuși absenți. Oameni care sunt în adunare, dar nu cu Dumnezeu. Da, avem, oameni care sunt copleșiți de propriile probleme în loc să fie copleșiți de prezența lui Dumnezeu. De aia sunt adunările tot mai goale, iar cele care totuși mai sunt cât de cât mai pline, sunt din ce în ce mai reci. Nu mai plângem unii pentru alții, deoarece n-avem timp nici să ne gândim la asta. Ne împiedică îngrijorările noastre. Nu mai avem timp pentru alții. Nu mai avem timp pentru noi. Nu mai avem timp nici pentru Dumnezeu. Suntem în biserică, dar nu CU Biserica! Și astfel, suntem în biserică, dar nu mântuiți…

Doamne, ajută-ne să luăm aminte la viața noastră, să ne lepădăm de îngrijorările noastre ca să fim mântuiți! Animalele noastre ne pot despărți de Dumnezeu, dacă le punem pe ele pe primul loc (vezi afirmațiile mele, reale, auzite de mine, de mai sus!). Grijile noastre ne pot despărți de Dumnezeu. De ce să nu lăsăm noi toate astea pe pământ ca să putem zbura spre Cer?

Anunțuri


2 comentarii

Biserica-frigider


dsc0492

Duminică. Dimineața. Te trezești cu poftă de viață. Cu dor de adunare. Te pregătești de plecare. Pleci cu gând că astăzi te vei înviora spiritual. Că îți vei „încărca bateriile”. Te „îmbarci” în mijlocul de transport, personal sau în comun. E bine acolo. Cald. Fizic, că spiritual depinde… Te gândești că te vei întâlni cu frații, cu surorile. Te vei „descărca” de toate sarcinile din timpul săptămânii. La urma urmei, străbați kilometri întregi (sau zeci de kilometri) în căutarea bucuriei divine. A prezenței lui Dumnezeu. Ți se citește bucuria pe față. Nu simți când trec minutele. Ajungi la adunare. Poarta este încă încuiată. Nu-i nimic, mai sunt câteva minute! Noroc că ai la tine cheile! Deschizi. Intri. Înăuntru – cam frig. E toamnă, ce mai! Te așezi. Deschizi Biblia. Ești responsabil cu timpul de rugăciune. Citești textul din care te vei inspira astăzi. Sau îl recitești. De obicei este unul dintre psalmi. Te gândești la subiectele de rugăciune de astăzi. Ce are, oare, nevoie biserica? Sănătate. Da, un îndemn este pentru cei bolnavi. Apoi? Pentru ce ne mai putem ruga? Familie. Da, e nevoie de prezența lui Dumnezeu în familie. Familia e din ce în ce mai atacată. Pe urmă? Misiune. Da, biserica trebuie să fie o biserică misionară și să-i susțină în rugăciune pe misionari și pe lucrători. Pavel a fost susținut în rugăciune de biserică. Și Petru. Și Sila. Și alții. Meditezi. „Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu (…).” (Ps. 63:1a). Un Dumnezeu personal. Un Dumnezeu de care toți avem nevoie.

Timpul trece. Programul începe la ora 10. La 9:55 ești tot doar tu. Mai aștepți. Se face 10. Tot doar tu. Mai aștepți. Poate vin. „Plâng” scaunele goale care, odinioară, erau ocupate. Toate. Acum sunt goale. Toate. În afară de cel pe care stai tu. Cum sunt scaunele, așa este și inima ta. Dimineață era mai plină. Mai cu poftă de viață. În biserică e frig. În viața noastră e frig. Inimile sunt înghețate. Domnul Isus spune că trebuie să fie în clocot. Da` de unde!… Gheață!… Nu simți? Nu mai simți… când stai prea mult în frig, de la un anumit moment dat începi să nu-l mai simți… Semn că ești pe moarte! Păcat, deunăzi erai plin de viață!

Te uiți la ceas. Pe chip ți se citește o oarecare disperare. E 10:15 și încă nu e nimeni. A, uite, vine cineva! Vreo 3-4 persoane. Tot e bine decât singur! Cântați o cântare, două… Fără viață. Mai mult tu. Poate își revin, te gândești. Citești textul pentru rugăciune. Le vorbești despre cum ar trebui să tânjească sufletul și trupul nostru după Domnul (Ps. 63:2). Se uită la tine cu o privire impersonală. Nicio expresie. „Amin”-urile s-au stins demult. Le vorbești despre importanța prezenței în adunare (Ps. 63:3). Probabil se gândesc, plictisiți: „Ce ne tot spune ăsta? Nu suntem în adunare?”. Da, suntem, dar doar fizic. Gândurile noastre, inima noastră ne zboară pe aiurea.

Vine timpul de laudă și închinare. Te gândești că trebuie să le oferi posibilitatea de a-L lăuda pe Domnul. Prin cântare, poezie, mărturie etc. „Offfff”, probabil se gândesc, „iarăși?” Se ridică greu, alene. Se vede că acasă nu-și omoară timpul cu așa ceva. Nu intră în „atribuțiile” lor. Gheață.

În sfârșit, timpul de predică! Păstorul vorbește din Cuvântul Domnului. Biserica se gândește la cine știe ce. Câte unul își întoarce privirile către ceasul din perete. „Nu se mai termină odată!” Și păstorul, dă-i și dă-i cu predica… O predică foarte bună, dealtfel! Dar inimile nu reușesc să se încălzească. Numai tu mai spui, din când în când, câte un „Amin!” hotărât. Se termină și predica. Ultimul „Amin!”. „Oh, în sfârșit!” Și uite-așa trece dimineața de duminică. Păstorul spune: „Vă aștept și după amiază.” De ce trebuia să mai spună? Nu e suficient că am venit dimineață?

Pleci acasă cu inima amărâtă. În loc să te bucuri și să duci cu tine bucurie acasă, duci întristare…

Cam asta este starea bisericii din zilele noastre, din păcate. Nu peste tot, dar în din ce în ce mai multe locuri. Răceală. Gheață. Ne rugăm să facă Dumnezeu o trezire în cetatea noastră, dar nu se face. De ce? Pentru că Biserica este adormită. Trezirea trebuie să înceapă cu noi. Bisericile sunt din ce în ce mai goale și cârciumile din ce în ce mai pline. Asta este „normalitatea” zilelor noastre. Anormalitatea a devenit „normalitate”. Păcat!…

Vă regăsiți într-o astfel de situație?


Scrie un comentariu

MEDITAȚII ZILNICE PE MARGINEA PSALMULUI 119 (36) – „RUGAȚI-VĂ PENTRU PĂSTORI ȘI PENTRU LUCRĂTORI!”


cropped-bible-1

36. Pleacă-mi inima spre învăţăturile Tale, şi nu spre câştig!
(Psalmi 119:36)

Dumnezeu pune oameni în fruntea poporului ca să-l conducă cu înțelepciune și cu dreptate, ca să-l hrănească din Cuvântul Sfânt. Dar în ultimul timp se întâmplă uneori ca păstorii să „mulgă” oile, și așa slabe, de „grăsimea laptelui”. Cuvântul Domnului rostit prin proorocul Ieremia spunea: „Vai de păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele, zice Domnul.” (Ieremia 23:1). Sunt păstori și „ciobani”. Două categorii, strict delimitate. „Ciobanii” nu hrănesc turmele, dar le mulg, le jefuiesc și le dau altora spre „tăiere”: Căci cei ce le cumpără le taie şi nu se simt vinovaţi. Şi cel ce le vinde zice: „Binecuvântat să fie Domnul, căci mă îmbogăţesc!” Şi păstorii lor nu le cruţă. ” (Zaharia 11:5). Nu se gândesc, însă, că la un moment dat vor rămâne fără turmă: „Vai de păstorii lui Israel, care se pasc pe ei înşişi! Nu trebuie păstorii să pască turma? Voi mâncaţi grăsimea, vă îmbrăcaţi cu lâna, tăiaţi ce e gras, dar nu paşteţi oile. Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută, ci le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime! Astfel ele s-au risipit pentru că n-aveau păstor; au ajuns prada tuturor fiarelor câmpului şi s-au risipit. Turma Mea rătăceşte pe toţi munţii şi pe toate dealurile înalte; oile Mele sunt risipite pe toată faţa ţării şi nimeni nu îngrijeşte de ele, nici nu le caută! De aceea, păstorilor, ascultaţi cuvântul Domnului! Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, pentru că oile Mele au ajuns de jaf şi sunt prada tuturor fiarelor câmpului, din lipsă de păstor, pentru că păstorii Mei n-au nicio grijă de oile Mele, ci se păşteau numai pe ei înşişi, şi nu păşteau oile Mele, de aceea, păstorilor, ascultaţi Cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe păstori! Îmi voi lua înapoi oile din mâinile lor, nu-i voi mai lăsa să-Mi pască oile, şi nu se vor mai paşte nici pe ei înşişi; căci Îmi voi izbăvi oile din gura lor, şi nu le vor mai sluji ca hrană!” (Ezechiel 34:2-10). Ce vor face ei? De unde vor mai mânca ei? Li s-a încredințat un popor, o biserică și nu au fost în stare să o conducă, ce se va alege mai departe de „slujirea” lor? Praful și pulberea, asta se va alege!

Sunt, însă, păstori, oameni adevărați ai lui Dumnezeu, care se sacrifică pentru biserică, pentru norodul pe care Dumnezeu li l-a încredințat, de multe ori în detrimentul familiei, parcurgând zeci sau sute de kilometri ca să se bucure împreună cu frații. Personal, am bucuria să am un astfel de păstor, dedicat lucrării lui Dumnezeu, om cu credință reală, care nu este remunerat de biserică, trebuind să lucreze pentru ca să-și poată întreține familia. Ei, bine, Dumnezeu binecuvântează lucrarea acestor păstori de suflete și facă să propășească în mâinile lor. Aici, însă, intervine și rolul bisericii. De multe ori, pe lângă greutatea slujbei se întâmplă ca acești păstori se întâmplă să sufere din cauza anumitor lucruri care se petrec în biserică. Este, oare, corect acest lucru? Este corect ca, în loc să ne purtăm sarcinile unii altora, să mai punem încă un morman de pietre în spinarea păstorului?, Nu, sigur că nu! De aceea, închei meditația de azi, spunându-vă: nu e ușor să fii un păstor corect! Știind lucrul acesta, vă rog în Numele Domnului Isus: RUGAȚI-VĂ PENTRU PĂSTORII ȘI LUCRĂTORII DIN BISERICĂ! PURTAȚI-I ÎN RUGĂCIUNE! EI SE ROAGĂ PENTRU TOATĂ BISERICĂ, AȘA CĂ BISERICII NU-I ESTE GREU SĂ SE ROAGE PENTRU O SINGURĂ PERSOANĂ ȘI FAMILIA ACESTEIA! MULȚI PĂSTORI CAD PENTRU CĂ NU SUNT SUSȚINUȚI DE BISERICĂ. FRAȚILOR, ȘI EI SUNT OAMENI, RUGAȚI-VĂ PENTRU EI ȘI BINECUVÂNTAȚI-I ÎN NUMELE DOMNULUI, NU-I MAI CRITICAȚI! POATE CĂ UNEORI GREȘESC, DAR NOI TOȚI GREȘIM UNEORI ÎN DECIZII. DOMNUL SĂ NE DEA O INIMĂ ÎNȚELEAPTĂ ȘI IUBITOARE!

 

AMIN!


9 comentarii

SUBIECTUL ZILEI – 02 iulie 2015. LEGALIZAREA CĂSĂTORIILOR ÎNTRE PERSOANE DE ACELAȘI SEX


În ultimele zile presa, la nivel mondial, vuiește pe marginea liberalizării și legalizării drepturilor minorităților sexuale, mai ales referitor la faptul că în Statele Unite s-a legalizat în toate statele componente căsătoria între persoane de același sex. Dacă cineva se opune acestui lucru se invocă încălcarea drepturilor omului. În acest context, credeți că interzicerea acestui fel de „căsătorie” (care, în mod clar, e o urâciune înaintea Domnului) în Biserică reprezintă o încălcare a drepturilor omului? Ce ar trebui să facă pastorii din Statele Unite și din celelalte țări unde s-a legalizat această aberație atunci când în fața lor se vor prezenta cupluri de același sex pentru căsătorie, avându-se în vedere că cei care refuză aceste căsătorii încalcă legea și sunt pasibili de închisoare? Care credeți că ar fi poziția bisericilor neoprotestante din România dacă ar fi puse în fața unui astfel de aspect? Credeți că sunt sau vor fi pastori care, de dragul drepturilor omului sau de teama de a nu fi pedepsiți, fac sau vor face astfel de compromisuri? Cunoașteți astfel de exemple? Cum ar trebui să se lupte Biserica în fața acestui flagel mondial?