EvangheBlog – Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)


Scrie un comentariu

POVEȘTI DE ADORMIT COPIII… MARI


Reeditare din data de 9 aprilie 2013

De o bună bucată de vreme preoții ortodocși au căpătat păgubosul obicei de a plimba icoane pe stradă. Mă rog, asta n-ar fi neobișnuit, dacă nu ar plimba și icoane NEOBIȘNUITE. Dacă până acum 20 de ani românii erau prea puțin obișnuiți cu pelerinajele la așa-zisele icoane făcătoare de minuni sau moaște (multe dintre ele fiind niște falsuri dovedite de către unii preoți care s-au pocăit), acum aceste pelerinaje au devenit deja o banalitate cotidiană. Nu de puține ori am văzut oameni în toată firea, tineri sau bătrâni, femei sau bărbați, călcându-se efectiv în picioare pentru a pupa niște racle în care nu se știe exact ce se află sau niște icoane care „plâng”, de multe ori din cauza condensului sau a diferitelor substanțe introduse în vopselurile folosite. Normal că toate astea costă, și nu puțin! Pe urmă, am văzut oameni care, la fiecare praznic mai important, se calcă în picioare pentru 2-3 sarmale (unele „de post”) pe care le oferă cine știe ce biserică. De multe ori m-am întrebat: oare oamenii ăștia ar fi murit de foame dacă n-ar fi mâncat cele 2-3 sarmale? Că unii sunt veniți de la zeci de kilometri! Dar dacă-i întrebi ceva despre slujba săvârșită de preoți ridică neștiutori din umeri! Din păcate, asta ne conduce la o singură concluzie: oamenii s-au DEZUMANIZAT! Nu de puține ori a fost nevoie ca, la astfel de praznice, unde ar trebui să fie liniște și pace, să intervină Jandarmeria pentru aplanarea conflictelor! Și atunci întreb și eu: suntem noi oare creștini? Suntem creștini cu adevărat?

Dar să revenim la oile noastre. De câțiva ani de zile există obiceiul să fie plimbată prin București o icoană cel puțin ciudată, anume icoana în care Fecioara Maria are TREI mâini! Ce fel de hidoșenie o mai fi și asta? m-am întrebat. O fi avut Sfânta Fecioară TREI mâini? EXCLUS! Așadar:

ADEVĂR SAU ÎNȘELĂCIUNE?

Am căutat imagini despre așa-zisa icoană făcătoare de minuni a Maici Domnului, și anume cea în care Sfânta Fecioară apare cu trei mâini. Am găsit mai multe imagini, din care am extras câteva, TOATE DIFERITE UNA FAȚĂ DE CEALALTĂ! Priviți și „vă cruciți”! Oare care o fi cea făcătoare de minuni? OAMENI BUNI, ESTE ÎNCĂ O MAAAAAAARE ÎNȘELĂTORIE A BOR CARE DUCE OAMENII ÎN NECUNOȘTINȚĂ DE DUMNEZEU, DECI ÎN IAD!

images (3)images (1)

0628threehandedicon01images

images (2)

Am căutat, apoi, ceva informații despre această icoană. Am găsit chiar pe un site ortodox. Priviți ce inepții și legende sau povești de adormit copiii… mari am găsit scris:

Panaghia Tricherousa – Icoana Maicii Domnului cu trei maini

Panaghia Tricherousa este o icoana de iconostas, foarte veche, cunoscuta ca „Icoana Maicii Domnului cu trei maini”. Icoana se afla in prezent la Manastirea Hilandar din Muntele Athos. Cei ce nu cunosc istoria acestei icoane inclina sa creada, in mod gresit, ca cele trei maini reprezentate sunt ale Maicii Domnului. Insa nu este asa. Initial era o icoana realizata intru totul dupa canoanele iconografice, asemanatoare cu Maica Domnului Hodogitria – „Aratatoarea caii”. Potrivit traditiei, aceasta icoana a Maicii Domnului era zestrea de familie a Sfantului Ioan Damaschin si o avea in casa lui din Damasc, chiar cand fusese intaiul sfetnic al stapanitorului saracinilor, califul musulman Ualid (705-715).
Dupa ce Sfantul Ioan Damaschin a tinut cuvantarile pentru apararea icoanelor, iconoclastii i-au taiat mana dreapta. Atunci Sfantul Ioan, tinand mana sa taiata, a cazut inaintea acestei icoane a Maicii Domnului, cerand sa-l vindece, si Maica Domnului intr-adevar a vindecat mana Sfantului, care s-a alipit in chip minunat la locul ei.
Drept multumire si recunostinta nemarginita, Sfantul Ioan a adaugat la icoana Maicii Domnului o mana din argint, in partea de jos, astfel incat da impresia ca Maica Domnului are o a treia mana. De atunci in aceasta icoana purtand numele „Cu trei maini” (sl.:Troerucica; gr.: Tricherousa), sub mainile Maicii Domnului, este reprezentata si mana Sfantului Ioan Damaschin.
Pana in secolul al XIII-lea, icoana a fost pastrata in Lavra Sfantului Sava, cand Sfantul Sava, primul Arhiepiscop al Serbiei, a venit aici in pelerinaj, iar parintii manastirii i-au daruit-o ca binecuvantare. Acesta a luat icoana in Serbia, iar mai apoi, in chip minunat a ajuns in Sfantul Munte Athos. In vremea unei rascoale civile din Serbia, in timpul domniei Regelui Urosh al V-lea, catarul care purta icoana in fata armatei s-a pierdut, ajungand in chip necunoscut la Hilandar.
Una dintre minunile Maicii Domnului, savarsite in Manastirea Hilandar, a avut loc in momentul in care calugarii au inceput sa se certe pentru a ocupa postul de staret. In acel moment, icoana Maicii Domnului Tricherousa a plecat singura, de unde era pusa mai inainte, si s-a asezat in scaunul de staret. Un calugar pustnic, cu viata sfanta, a venit la manastire si a spus celor de aici urmatoarele: „De acum inainte, pentru a evita mahnirea si cearta, nici un staret nu va mai fi ales in Manastirea Hilandar, din moment ce insasi Maica Domnului ocupa aceasta pozitie si conduce manastirea.”
Cu toate ca acest tip de icoana nu este cuprins in nicio erminie a zugravilor, exista chiar si in tara noastra, in special in nordul Moldovei, icoane ale Maicii Domnului, cu cea de-a treia mana. Bisericii „Maica Precista” din Ploiesti, Tarul Alexandru al II-lea al Rusiei, a donat in anul 1877, o icoana in care este reprezentata Maica Domnului cu trei maini. Icoana de acest tip a fost pictata pentru comercializare, si vanduta in reproduceri de sute de mii de exemplare, chiar prin intermediul Patriarhiei Romane. Din pacate, unii iconografi, care au pictat copii dupa aceasta icoana, au lasat o interpretare eronata in acest sens, ca si cum ar fi vorba despre cele trei maini ale Nascatoarei de Dumnezeu.
Pomenirea icoanei Tricherousa se face in 4 decembrie, de praznicul Sfantului Ioan Damaschin, si in chip deosebit in zilele de 28 iunie si 12 iulie.

SURSA: www.crestinortodox.ro

SE IMPUN CÂTEVA ÎNTREBĂRI:
1. OARE PRIN ADĂUGAREA ÎNCĂ UNEI MÂINI NU A FOST PÂNGĂRITĂ ICOANA? DACĂ UN PICTOR DIN ZILELE NOASTRE ADAUGĂ CEVA UNEI ICOANE, ESTE PRIVIT CA UN PROFANATOR!
2. DACĂ SFÂNTUL IOAN DAMASCHINUL A SLUJIT UNUI MUSULMAN, CUM SE FACE CĂ NICI ACEL MUSULMAN NU S-A CREȘTINAT, NICI SFÂNTUL NU A DEVENIT MUSULMAN?
3. SCRIE UNDEVA ÎN BIBLIE CĂ FECIOARA MARIA A VINDECAT VREO BOALĂ? DOAR A FOST MAICA DOMNULUI!
4. CUM DE A PLECAT SINGURĂ ICOANA? ÎNCĂ N-AM AUZIT DE O EREZIE MAI MARE: O ICOANĂ CARE SĂ „FACĂ PICIOARE”! UNDE SCRIE ÎN BIBLIE DESPRE VREUN OBIECT CĂ S-AR FI ÎNSUFLEȚIT?
5. DE CE SE POMENEȘTE DE 3 ORI PE AN ACEASTĂ ICOANĂ? ÎNTÂMPLAREA CU SFÂNTUL IOAN DAMASCHINUL A AVUT LOC DE TREI ORI?

Anunțuri


4 comentarii

LUPTA ÎMPOTRIVA INTRODUCERII ICOANELOR ÎN BISERICĂ (4)


Reeditare din data de 21 mai 2011

Comentariu: Este interesant să observăm că în pasajul citat mai sus (la sfârșitul părții a treia a articolului – nota mea), Sinodul nu pomenește niciun cuvânt despre autoritatea Sfintei Scripturi, arătând că își bazează hotărârile pe autoritatea Părinților Bisericii și a Tradiției. Așa cum s-a mai spus, închinarea la icoane sau la alte obiecte este în contradicție  clară cu porunca a doua din Decalog, care spune: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos…” (Cartea Exodului, 20: 4, 5). Dar Sinodul a argumentat că atunci când se închină la icoane dreptcredincioșii nu se închină materialului din care este făcută icoana, ci sfântului care este zugrăvit pe ea.

Sinodul a mai hotărât că pentru cinstirea acestor obiecte considerate sfinte se vor face tămâieri și se vor aprinde lumânări. De asemenea, a fost ridicată anatema care fusese aruncată în 754 asupra lui Ioan Damaschin și asupra scrierilor lui. La sfârșitul Sinodului împărăteasa Irina a semnat emoționată cu mâna ei aceste hotărâri ce puneau în toate drepturile icoanele care îi erau ei atât de dragi. Apoi, împărăteasa și fiul ei au fost aclamați

de membrii Sinodului ca pe „noul Constantin și noua Elenă”. Icoanele au fost scoase din ascunzători și duse cu mare alai în Biserici. La aceste procesiuni au fost siliți să meargă și dușmanii învinși (iconoclaștii), îmbrăcați în saci și cu lumânări groase în mână, în semn de penitență.

Irina a fost o femeie foarte setoasă de putere. În primăvara anului 790, văzând că fiul ei ajunge la vârsta majoratului și va trebui să-i cedeze tronul, s-a declarat pe sine „autocrator al romanilor” (împărat) și a cerut armatei să jure că nu va permite fiului ei să domnească în timpul vieții ei. Însă armata s-a revoltat. Trupele aflate sub comanda strategului (generalului) Alexios Muselem au intrat în capitală și l-au pus pe tron pe Constantin al VI-lea, fiul ei. După încoronare, acesta i-a exilat pe toți favoriții mamei lui iar pe ea a pus-o sub domiciliu forțat. Dar în anul următor tânărul împărat a făcut greșeala de a-i reda mamei sale titlul de „augustă”, îngăduindu-i să revină la palatul imperial.

Însă Irina era prea setoasă de putere ca să se potolească. Ea a continuat intrigile împotriva fiului ei. A reușit să-l facă să se dușmănească chiar cu generalul Alexios, binefăcătorul lui, cel care îl pusese pe tron. Generalul nedreptățit s-a răsculat împreună cu trupele sale. Însă răscoala a fost înăbușită în sânge de către trupele guvernamentale. De partea ei, Irina făcea tot ce putea pentru a-l discredita pe fiul ei în ochii supușilor. L-a determinat să divorțeze și să se recăsătorească (fără acordul patriarhului) cu Theodote, o femeie de la curtea imperială, [care] după tânărul împărat se aprinsese de patimă. Aceste fapte ale împăratului au provocat un scandal imens la curte. Clerul s-a dat de partea Irinei, mai ales că ea făcuse și mari donații Bisericii.

Pe plan extern, acțiunile militare ale tânărului împărat nu au fost încununate de succes. Cea mai gravă înfrângere a fost cea din primăvara anului 797 pornită împotriva arabilor, peste care în vremea aceea domnea la Bagdad strălucitul calif Harun al Rașid (a domnit între

anii 786 – 809). Deși fusese condusă de personal împărat, armata bizantină a fost înfrântă și asta mai ales din cauza trădării șefilor de stat major care făcea jocul Irinei. Această campanie, încheiată atât de jalnic, a subminat definitiv autoritatea împăratului.

Până la urmă, mama lui și-a atins țelul. Constantin al VI-lea a fost detronat, după care Irina a dat ordin unui călău să-i scoată ochii fiului ei ca să nu mai poată să domnească niciodată. Nefericitul ordin a fost executat pe data de 15 august 797, chiar în aceeași sală de porfir a palatului imperial în care el se născuse cu un sfert de secol în urmă. Poporul nu s-a revoltat și nu i-a luat apărarea deoarece tânărul Constantin al VI-lea, deși avea un caracter războinic și viteaz, se dovedise în același timp un tânăr obraznic și destrăbălat, care își dobândise o faimă proastă datorită nepriceperii lui în a conduce și mai ales faptelor lui urâte. Pe de altă parte, Irina și-a sărbătorit triumful cu mult fast, ocazie cu care a împărțit sume mari de bani mulțimilor, câștigând simpatia poporului.

Fiul ei orb a mai trăit câțiva ani după aceea într-un alt palat, sub pază severă, fiind însoțit de Theodote, care i-a rămas credincioasă. Irina a mai domnit încă un timp, însă domnia ei a fost plină de tulburări. Împărăteasa a irosit banii vistieriei imperiale făcând mari donații Bisericilor și mai ales mănăstirilor. În plus, palatul imperial devenise un viespar de intriganți. Armata, lăsată fără control, s-a dezorganizat și și-a pierdut capacitatea de luptă. În Grecia s-a declanșat o revoltă care a putut fi înăbușită cu mare greutate.

În toamna anului 802, pe 31 octombrie, Irina a fost detronată de către demnitarul Nikefor, un om influent de la curte, dar despre care se spunea că în tinerețe fusese păzitor de porci. Acesta a pus mâna pe domnie fără vărsare de sânge, printr-un șiretlic. Într-o dimineață el s-a prezentat în fața gărzilor palatului împărătesei cărora le-a citit un decret (fals) în care spunea că împărăteasa a declarat că renunță la domnie și l-a numit pe Nikefor în locul ei. Comandantul gărzilor nu a verificat cu atenție documentul, permițând intrarea în palat a lui Nikefor și a oamenilor lui. Când și-au dat seama de înșelătorie era prea târziu. Fosta împărăteasă a fost exilată. A fot trimisă mai întâi la o mănăstire de pe insula Prinkipos și în scurt timp la alta de pe insula Lesbos. În anul următor (803) ea a și murit acolo, fiind jelită numai de călugării pe care îi îmbogățise cu banii statului și care acum se mirau cum de a îngăduit Dumnezeu ca o femeie atât de evlavioasă și care se „ostenise întru dreapta credință” să fie detronată de un porcar (după cum scrie cu năduf un cronicar al vremii, numit Theophanes).

După detronarea Irinei, Nikefor a fost proclamat împărat și a domnit 9 ani, timp în care a făcut ordine în imperiu și a reumplut vistieria statului. Nikefor a fost și el un adorator al

icoanelor. A murit într-o luptă cu bulgarii, pe 26 iulie 811. Krum, hanul (regele) bulgarilor i-a tăiat capul care a fost expus într-o suliță. Pe urmă, craniul a fost predat unui meșter bijutier ca să facă din el pentru han o cupă ferecată în argint.

Sinodul iconoclast din 814. După detronarea Irinei, luptele între partizanii și adversarii icoanelor au reizbucnit în timpul împăratului Leon al V-lea numit „Armeanul” (813 – 820), un general energic și capabil. Deoarece împăratul nu se considera a fi el însuși un expert în probleme bisericești, el a încredințat (în

814) sarcina de a face o examinare atentă a problemei icoanelor unui vestit teolog, numit Ioan Grămăticul, un om de mare cultură.

După o îndelungă examinare a Scripturii și a documentelor păstrate de la părinții Bisericii din primele secole de creștinism, Ioan Grămăticul a ajuns la concluzia că închinarea la icoane este o practică dăunătoare, străină Bisericii lui Hristos și care trebuie interzisă.

În consecință, în anul 815 a fost convocat un alt Sinod Bisericesc. Luând cuvântul în Sinod, împăratul a spus: „Voi vedeți că toți suveranii care au recunoscut icoanele și se închinau lor au murit fie în exil, fie în război. Numai cei ce n-au venerat icoanele au murit de moartea lor pe tron, și fiind mutați cu cinste în cavourile împărătești au fost înmormântați în Biserica Sfinților Apostoli.”

Sinodul a casat hotărârile Sinodului din 787 (cel prezidat de împărăteasa Irina) și a hotărât interzicerea confecționării icoanelor și închinarea la ele, închinare despre care au spus că fusese restabilită „datorită naivității femeiești” (aluzie la împărăteasa Irina).

(Va urma.)


Scrie un comentariu

LUPTA ÎMPOTRIVA INTRODUCERII ICOANELOR ÎN BISERICĂ (3)


Reeditare din data de 21 mai 2011

Sinodul iconoclast din 754. Împăratul Constantin al V-lea a convocat un Sinod al Bisericii, care s-a ținut între 10 februarie – 24 august 754, și la care au participat 338 de episcopi, sub conducerea lui Teodosie, episcopul Efesului, scaunul Patriarhal fiind vacant în acel moment. Acest Sinod (care în prezent nu este recunoscut de către Biserica Ortodoxă) s-a ținut în palatul imperial de la Hieria, pe țărmul asiatic al Bosforului. El a anulat hotărârea sinodului anterior din 692 (care permisese închinarea la icoane) și a aprobat edictul imperial din 726. Sinodul a hotărât scoaterea cultului icoanelor și a cultului moaștelor din Biserici, declarându-i eretici pe toți cei ce se închină „lemnului și oaselor”. Sinodul l-a anatemizat (l-a pus sub blestem) și pe teologul Ioan Damaschin, cel

care în scrierile sale apărase cu înfocare cultul icoanelor. S-a mai hotărât ca toți cei care fac, venerează sau păstrează icoane în casele particulare sau în Biserici să fie tratați ca dușmani ai lui Dumnezeu și ai Sfintelor Scripturi.

În urma hotărârilor acestui sinod, împăratul Constantin al V-lea a ordonat ca sfinții pictați pe pereții Bisericilor să fie acoperiți cu un strat gros de var, revenindu-se la vechea decorație cu motive florale și geometrice. De asemenea, s-a dat ordin ca moaștele care erau adorate în unele Biserici să fie aruncate în mare. Desigur, toate aceste măsuri s-au izbit de rezistența dârză a călugărilor și a unei părți a populației, mai ales femei, care ascundeau moaștele și icoanele pe unde puteau. De aceea, împăratul a început prigoana și împotriva mănăstirilor și a călugărilor pe care îi numea „purtătorii întunericului”. Unele mănăstiri au fost desființate iar pământurile lor confiscate. Sute de călugări au fost obligați, sub amenințarea pedepsei cu moartea, să se căsătorească și să revină la viața civilă. Alții au fugit în partea occidentală (vestică) a imperiului, în Italia, punându-se sub protecția papei.

Constantin al V-lea a avut o domnie lungă (741 – 775), dar furtunoasă. Dușmanii lui s-au unit de mai multe ori, încercând să-l răstoarne de la domnie, dar fără a reuși. Împăratul a purtat și multe războaie victorioase care au mărit puterea imperiului, organizând expediții împotriva arabilor și cucerindu-le unele teritorii. A protejat populația creștină din teritoriile cucerite de arabi (creștini care în mare parte erau paulicieni), mutându-i în alte zone ale imperiului, mai puțin populate. În același timp a luptat împotriva bulgarilor, stăvilindu-le expansiunea spre inima imperiului. Împăratul a fost un om energic și viteaz. El a fost și cel mai activ iconoclast (adversar al icoanelor) dintre împărații care au domnit în această perioadă a Imperiului Bizantin.

Împărăteasa Irina

În decembrie 769, Împăratul Constantin al V-lea și-a căsătorit fiul (pe Leon al IV-lea) cu Irina, o fată de 17 ani din Atena, vestit de frumoasă și provenind dintr-o familie nobilă. Din nefericire, fata fusese crescută de mică în cultul icoanelor. Știind aceasta, la nunta ei Irina fusese pusă să promită cu jurământ că nu se va mai închina la icoane și nu va promova cultul icoanelor în timpul vieții ei.

După moartea lui Constantin al V-lea (14 septembrie 775) a urmat la domnie fiul lui, Leon al IV-lea. A fost un împărat slab, care a domnit numai 5 ani. Leon al IV-lea a evitat să se amestece în lupta împotriva icoanelor și a acceptat cu îngăduință revenirea călugărilor iconoduli în Biserici. Ba chiar le-a permis să ocupe și slujbe bisericești înalte. Soția lui, Irina, deși jurase, a continuat să se închine la icoane în secret. Ea se amesteca în politica statului și sprijinea pe ascuns pe cei ce adorau icoanele. În anul 780 împăratul Leon al IV-lea a descoperit în dormitorul ei două icoane. Legătura dintre cei doi soți s-a întrerupt și Irina a fost îndepărtată de la palatul imperial. În vara aceluiași an, împăratul a descoperit și un șir de comploturi împotriva sa. În consecință, pe lângă faptul că i-a pedepsit pe uzurpatori, a declanșat o prigoană contra iconodulilor, mulți dintre ei fiind exilați.

Cei doi soți n-au mai apucat să se împace. La sfârșitul aceluiași an împăratul s-a îmbolnăvit și a murit (pe 14 septembrie 780), nefiind exclusă varianta otrăvirii lui. Fiul său, Constantin al 6-lea, era minor, așa că Irina (care avea pe atunci aproximativ 28 de ani) a rămas împărăteasă, preluând puterea până la majoratul fiului ei.

Rămasă singură la conducerea imperiului, Irina a început să pregătească condițiile care să

permită restabilirea cultului icoanelor. Pavel, patriarhul

Constantinopolului din acea vreme, mare adversar al icoanelor, a fost destituit. El a fost înlocuit cu Tarasie, care până atunci fusese secretar al împărătesei. Pentru a fi înscăunat ca patriarh, Tarasie a fost trecut în numai câteva zile prin toate gradele ierarhice bisericești.

În vara anului 786, crezându-se stăpână pe situație, împărăteasa a convocat un nou Sinod al Bisericii. Acest Sinod a fost deschis la 1 august 786 la Niceea, fiind prezidat de noul patriarh, Tarasie. La solemnitatea de deschidere a participat și împărăteasa Irina împreună cu fiul ei, Constantin al 6-lea, numit și „Porfirogenetul” (cel născut în purpură).

În acest Sinod, care ar fi restabilit cultul icoanelor, nu s-a putut pronunța, deoarece a intervenit armata, care era împotriva icoanelor. Mulți dintre ofițerii imperiali de rang înalt își mai aduceau aminte cum participaseră la luptele împotriva icoanelor sub comanda strălucitului împărat Constantin al V-lea. Înțelegând ce va urma, detașamentele de ostași imperiali au intrat cu forța în sala unde avea loc consiliul și, cu săbiile în mână, au împrăștiat pe episcopii care fuseseră convocați. Dându-și seama că se grăbise, împărăteasa Irina a declara Sinodul închis.

În lunile următoare ea a acționat cu multă dibăcie. Mai întâi a îndepărtat de la palat trupele ai căror comandanți erau adversari ai icoanelor, sub pretextul trimiterii într-o campanie împotriva arabilor (o campanie fictivă). Imediat, împărăteasa le-a înlocuit cu alte unități militare aduse din Tracia și care îi erau ei credincioase. După ce s-au îndepărtat, unitățile militare au fost oprite, desființate și dezarmate.

Sinodul iconodul din 787. În anul următor, 787, împărăteasa Irina a convocat un alt Sinod, tot la Niceea. Acest Sinod, ținut între 24 septembrie – 13 octombrie 787, a anulat hotărârile Sinodului iconoclast din 754. Acum s-a hotărât că închinarea la cruce, la Evanghelie, la icoane și la moaștele sfinților este bună și bine plăcută lui Dumnezeu. „Mergând pe o cale împărătească și urmând învățătura inspirată a Părinților noștri și Tradiția Bisericii Universale (căci știm că aceasta este a Duhului Sfânt, care locuiește într-însa), hotărâm cu toată grija și precizia ca, după cum se cinstește chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci, tot așa să se zugrăvească sfintele icoane în culori, mozaic și pe alte materii potrivite, în Sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe vasele și veșmintele sfinte, pe ziduri și scânduri, în case și pe drumuri, atât icoana Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, cât și icoanele îngerilor și ale tuturor sfinților.”

(Va urma.)


90 comentarii

LUPTA ÎMPOTRIVA INTRODUCERII ICOANELOR ÎN BISERICĂ (1)


Reeditare din data de 18 mai 2011

„Vai, în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a Ta fire,
Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire…

Oamenii a făcut chipuri ce ziceau că-Ți semăn Ție,
Te-au săpat în munți de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n așchii de lemn sfânt,
Și-apoi vrură ca din chipu-Ți să explice toate. Mută,
la rugare și la hulă, idola de ei făcută,

rămânea! Un gând cucernic, dar nimic, decât un gând.”
(M. Eminescu – „Memento mori”)

Introducere: Materialul de față este extras dintr-un manual de instruire mai amplu, intitulat „Abecedarul mântuirii”, manual destinat celor care vor să înțeleagă mai bine istoricul și învățăturile de bază ale creștinismului. El a fost scris în termeni pe cât posibil mai clari, așa încât să poată să fie citit și înțeles cu ușurință.

În secțiunea de față sunt prezentate probleme legate de apariția și evoluția istorică a cultului icoanelor. În secolele 8 și 9, în Imperiul și în Biserica Bizantină au avut loc vreme de peste o sută de ani, lupte sângeroase între cei care au susținut introducerea icoanelor în biserici și cei care erau împotriva icoanelor. Am considerat că este folositor să ne aducem aminte de datele istorice care urmează în continuare, pentru a înțelege cum a apărut în Biserica creștină practica închinării la icoane. În secțiunea anterioară, am vorbit despre faptul că Sfânta Scriptură interzice femeilor să se amestece în treburile Bisericii și să dea învățături în materie de religie. Acum vom vedea mai bine la ce se poate ajunge atunci când este încălcată porunca lui Dumnezeu, dată prin Apostolul Pavel, care spune că femeia nu are voie să învețe pe alții (în materie de religie) adică nu are voie să dea directive în Biserica lui Hristos (1 Timotei 2:12).

Au existat de la început icoane în Biserica creștină? Este cunoscut faptul că în primele cinci secole ale erei creștine nu existau deloc icoane în Bisericile creștine, deoarece creștinii din acele timpuri considerau că a face asemenea obiecte ar fi reprezentat o încălcare flagrantă a primelor două porunci din Decalog.

„Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise cuvintele acestea și a zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine! Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujești…(Cartea Ieșirea (Exodul) 20: 1-5, textul este citat din Biblia editată de Biserica Ortodoxă Română – București 1968)

Catacombele și Bisericile creștine care s-au păstrat din această perioadă ne arată că aceste locașuri de închinare erau cel mai adesea neîmpodobite iar atunci când erau totuși decorate, se foloseau numai motive florale îmbinate cu imagini de plante, păsări și animale și anume din cele care sunt menționate în Sfintele Scripturi (de exemplu: grâul, vița de vie, floarea de crin, palmierul, smochinul, măslinul, apoi mielul, peștele, porumbelul etc.). Toate aceste reprezentări aveau un rol pur decorativ. Totuși spre sfârșitul secolului trei, pe alocurea apar și reprezentări de chipuri umane, de exemplu reprezentarea Bunului Păstor, ducând pe umeri oaia cea pierdută și acum regăsită. Însă decorarea caselor de rugăciune cu chipuri umane a fost interzisă de către Sinodul de la Elvira, ținut în anul 306 (articolul 39).

Chiar și în următoarele două secole nu existau icoane în Biserici.

Autorul latin Lactanțiu, în cartea sa „De mortibus persecutorum” („Despre morțile persecutorilor”) spune că în ziua de 23 februarie 303 când, din

Împăratul Dioclețian

ordinul împăratului Dioclețian și a ginerelui său Galeriu, s-a dat semnalul de declanșare a unei progoane contra creștinilor, prefectul orașului Nicomidia împreună cu o puternică gardă militară, au venit la Biserica Creștină din oraș. Au spart

Galerius, ginerele lui Domițian

porțile Bisericii și intrând în Biserică, au căutat reprezentări (statui, icoane) ale Dumnezeului creștinilor, deoarece romanii nu-și puteau imagina un cult fără reprezentări ale Divinității. Dar nu au găsit nimic din toate acestea, decât numai niște Scripturi, cărora le-au dat foc imediat, după care au devastat și jefuit Biserica, iar în cele din urmă, au și demolat-o.

Eusebiu de Cezareea

Despre episcopul Eusebiu de Cezareea, se povestește că atunci când Constanța, sora împăratului Constantin cel Mare, i-a cerut o reprezentare a chipului lui Hristos, acesta i-a răspuns: „Mă abțin să vă trimit un chip al lui Hristos, întrucât creștinilor nu le este îngăduit să-L reprezinte pe Dumnezeu în formă umană, după obiceiul păgânilor.”

Este de asemenea cunoscut că Biserica Sfânta Sofia de la Constantinopol, construită în timpul împăratului Iustinian (527-565) a fost inițial lipsită de icoane, neexistând acolo decât elemente cu caracter ornamental.

Au pictat primii creștini icoane? Poate ați auzit de părerea pe care o au astăzi unii creștini care spun că doctorul Luca, autorul Evangheliei care îi poartă numele, ar fi fost și pictor și ar fi pictat icoane cu chipul Maicii Domnului. Există astăzi Biserici și mănăstiri care chiar pretind că posedă astfel de icoane pictate de însăși mâna Sfântului Evanghelist Luca.

De asemenea, se spune că atunci când Domnul Isus mergea cu crucea în spate pe străzile Ierusalimului, fiind dus la răstignire, o femeie miloasă, numită Veronica, I-a șters fața obosită și chinuită, cu o maramă curată, iar pe maramă în mod miraculos, s-a imprimat chipul Domnului. Se susține că ulterior, de pe această maramă, chipul Domnului a fost copiat pe icoane. Sunt oare adevărate aceste relatări?

În Sfânta Scriptură nu găsim nimic care să le confirme. De asemenea, De asemenea, din datele istorice prezentate mai sus, se vede că în primele secole, creștinii nu aveau și nu se închinau la icoane. Adevărul este că asemenea relatări nu sunt decât niște legende pioase, inventate cu sute de ani mai târziu de către închinătorii la icoane. Ei au dorit ca prin asemenea povestiri care au mare priză în popor, să dea un răspuns celor care, pe bună dreptate, se întrebau: de unde au știut pictorii de icoane cum arăta Domnul Isus la față când era pe pământ, sau care era chipul adevărat al Maicii Domnului? De asemenea, au dorit să-și creeze cât de cât, o bază istorică pentru susținerea părerilor lor și să-i facă și pe alții să creadă că obiceiul închinării la icoane ar fi existat încă de la început în Biserica Creștină. Teologii care au studiat aceste legende au arătat că însuși numele atribuit acelei femei (Veronica) nu este un nume real, neavând vreo corespondență în realitățile istorice (femeile din timpul acela nu purtau asemenea nume). El este un nume inventat ulterior, provenind din cuvintele: „Vera icon” (adevărata icoană).

Cuvânt sau imagine? Este cunoscut faptul că omul primește informația din jurul său în principal prin două organe de simț (prin două simțuri – nota mea): prin auz și prin vedere. De asemenea, omul primește informații și cunoștințe despre lumea înconjurătoare prin două forme de cunoaștere, prin imagine și prin cuvânt. Imaginile transmit foarte multă informație, de aceea simțul vederii este canalul prin care vine peste 90% din totalul informației pe care o primește omul. Informație transmisă prin cuvânt este mai limitată (în ceea ce privește cantitate de informație) decât cea transmisă prin imagine. Este însă interesant să observăm că educația făcută prin intermediul cuvântului este mult mai profundă și de o calitate mult mai înaltă decât educația făcută prin intermediul imaginilor. (Spre exemplu, este cunoscut faptul că tinerii care citesc mult, își fac o educație superioară în ceea ce privește profunzimea și calitatea, decât cei care nu citesc, [dar] în schimb vizionează tot felul de filme.) Care este explicația? Atunci când omul vede o imagine, i se oferă de-a gata chiar și cele mai mici amănunte și detalii despre ceea ce vede. În schimb, atunci când numai aude sau citește ceva, i se dau numai principiile și ideile, el fiind obligat să completeze restul cu propriile sale interpretări. Aceasta îl obligă să gândească, să-și imagineze singur, să facă asociații de idei și în felul acesta mintea lui este obligată să lucreze mult mai profund decât atunci când privește la ceva.

(Va urma.)

Materialul de față a fost publicat în lucrarea „Abecedarul mântuirii”, scrisă de regretatul frate Viorel Ungureanu, mi-a fost înmânat personal de către domnia sa în urmă cu câțiva ani și se vrea un omagiu la adresa acestuia și o laudă la adresa lui Dumnezeu.


Scrie un comentariu

LUPTA ÎMPOTRIVA INTRODUCERII ICOANELOR ÎN BISERICĂ (6)


Reeditare din data de 19 iunie 2011

Sinodul din 843. Duminica Ortodoxiei

Pe 4 martie 843, la Constantinopol a fost convocat un nou sinod bisericesc. La acest sinod au fost invitați să participe în mare parte episcopi care erau adoratori ai icoanelor (iconoduli). Au fost invitați și mulți stareți de mănăstiri precum și unii din[tre] călugării care avuseseră de suferit în cursul luptelor iconoclaste, deoarece apăraseră icoanele.

Sinodul din 843 a readus din nou icoanele în Biserici, spunând că închinarea la icoane este bineplăcută lui Dumnezeu. Sinodul a anatemizat pe toți cei care în viitor se vor mai împotrivi adorării icoanelor, închinării la cruce și la moaștele sfinților. Se spune că unii episcopi bătrâni au semnat plângând hotărârile sinodului, de frica împărătesei Theodora și a ostașilor ei, care înconjuraseră sala unde se ținea adunarea.

Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul (fostul Constantinopol)

Astfel, în prima duminică din postul Paștelui (pe atunci 11 martie 843) s-a organizat o mare ceremonie în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, cu care prilej icoanele au fost așezate iarăși în această Biserică pentru a li se aduce cinstire, adorare și mai ales închinare din partea dreptmăritorilor creștini ai Bisericii de Răsărit. Această zi este sărbătorită și astăzi în Biserica de Răsărit, în prima duminică din postul Paștelui, sub denumirea de Duminica Ortodoxiei. Este sărbătorită ca o zi de biruință, dar ar trebui să ne întrebăm serios: cine a biruit, de fapt, în ziua aceea? Iată ce se poate întâmpla atunci când femeia are putere să dea directive asupra Bisericii și se și încumetă să-și ducă planurile la îndeplinire!

Sfârșitul domniei împărătesei Theodora

Theodora era în același timp și o femeie extrem de crudă. La instigarea înalților prelați ai Bisericii Bizantine ea a ordonat armatei să măcelărească 100 000 de paulicieni care locuiau în partea estică a imperiului. (Paulicienii erau niște creștini asemănători creștinilor evanghelici de astăzi, fiind foarte atașați de scrierile Sf. Apostol Pavel. Ei nu aveau și nu se închinau la icoane.) Trei generali bizantini, conducând trei armate, au fost trimiși în același timp împotriva paulicienilor. Paulicienii au fost învinși, după care cei mai mulți dintre ei au fost pironiți pe stâlpi (ca să nu poată să spună că au fost răstigniți pe cruci, asemenea Mântuitorului), alții au fost înecați, arși de vii sau omorâți cu sabia.

Uciderea lui Bardas

Theodora a domnit în total 14 ani, deci până în anul 856, când a fost detronată de fratele ei, Bardas, un om ambițios și foarte inteligent, care a silit-o să renunțe la domnie. La conducerea imperiului a urmat fiul ei, Mihail al III-lea. Însă acesta a fost un împărat rău. Încă înainte de a fi proclamat împărat, el se purta foarte necuviincios cu mama lui, care, pentru că îl iubea, îi îngăduia toate obrăzniciile.

Se povestește despre el că, odată, tânărul Mihail a luat hainele Patriarhului și s-a îmbrăcat cu ele. După care, stând întors cu spatele pe un jilț, a cerut să fie chemată mama lui. Împărăteasa a intrat în sală și a crezut că este Patriarhul care se gândește la ceva… Ea s-a apropiat sfioasă și i-a zis: „Binecuvântează, Părinte!” La care Mihail s-a întors cu fața, râzând în hohote, urmărit de prietenii lui, care priveau scena ascunși după niște perdele.

Și după ce a fost proclamat împărat, Mihail a continuat același fel de viață, înconjurat de o ceată de neisprăviți, mari amatori de petreceri și destrăbălări, ca și el. Își petrecea timpul numai în chefuri, era mare amator de vânătoare, spectacole de circ și curse de cai, lăsând baltă treburile imperiului. În scurt timp, el a secat vistieria imperială. A rămas cunoscut în istorie sub numele de Mihail al III-lea Bețivul. După ce a fost detronată, Theodora, împreună cu cele patru fiice pe care le mai avea și care erau toate nemăritate, a fost silită să-și petreacă restul zilelor într-o mănăstire, înconjurată de icoanele pe care le iubea atât de mult.

(Majoritatea datelor prezentate sunt extrase din cartea „Figuri bizantine” de Charles Diehl, din „Istoria Bisericească Universală” de prof. Ioan Rămureanu și în mod deosebit din lucrarea „Dicționar de Împărați Bizantini” de S. B. Dașcov, Editura Enciclopedică, București, 1999).

(Sfârșit)

În zilele următoare voi continua cu un material mult mai vast (probabil peste 20 de părți), din aceeași lucrare a fratelui Viorel Ungureanu, cu titlul: „Fumatul”.


2 comentarii

LUPTA ÎMPOTRIVA INTRODUCERII ICOANELOR ÎN BISERICĂ (5)


Reeditare din data de 18 iunie 2011

Mihail al II-lea

Fișier:Solidus-Michael II Theophilus-sb1640.jpg

Tulburările au continuat în deceniile următoare, fiind generate de mari frământări la curtea bizantină și de răscoale în imperiu. Următorul împărat, Mihail al II-lea, (un om dotat cu o mare inteligență naturală, dar total incult și care recunoștea că el se pricepe numai la război și la creșterea animalelor) a interzis discuțiile în legătură cu icoanele.

„Noi hotărâm ca, în starea în care am găsit Biserica, în aceeași stare să o lăsăm. De aceea noi statornici ca nimeni să nu cuteze să-și înalțe cuvântul nici împotriva icoanelor, nici pentru ele.”

Credincios acestui principiu, el a poruncit să fie biciuit Methodios, ambasadorul papei, pentru că îndrăznise să-l îndemne să restabilească cultul icoanelor. Doctrina oficială a statului a rămas în continuare împotriva icoanelor. În Bisericile în care mai existau icoane, acestea erau atârnate cât mai sus. Tinerilor li se insufla dispreț față de icoane, ele fiindu-le prezentate ca un produs al ignoranței.

Theophilos (829 – 842)

Theofilos

Cel mai strălucit împărat care a domnit în această perioadă a fost Theophilos. În copilărie el fusese educat de Ioan Grămăticul, teologul erudit care cercetase problema icoanelor și ajunsese la concluzia că închinarea la icoane nu este bună. Theophilos era și el un bun cunoscător al teologiei și în același timp un bărbat de o mare cultură, foarte inteligent și talentat. El a compus chiar poezii și imnuri bisericești. Theophilos a fost ultimul împărat iconoclast. În timpul domniei lui a emis un decret (în 833) prin care anumite mănăstiri din Constantinopol care promovau cultul icoanelor au fost mutate forțat în afara orașelor. Adoratorii și propagatorii cultului icoanelor, îndeosebi călugării, au fost persecutați crunt.

Uneori împăratul avea idei și inițiative surprinzătoare. De exemplu, el se deghiza în straie sărăcăcioase și colinda prin capitală, ca să tragă cu urechea la discuțiile orășenilor și mai ales să vadă cu ce prețuri își vindeau negustorii mărfurile în piețe. Când judeca anumite pricini sau găsea nereguli, era foarte drept și extrem de

Theodora

aspru. Odată a descoperit o corabie de comerț care tocmai acostase la țărm cu o mare încărcătură de produse alimentare. Întrebând a cui este corabia, el a aflat cu uimire că proprietara corăbiei era chiar… soția lui, Tehodora, care se îndeletnicea pe ascuns cu activități comerciale pentru a aduna sume mari de bani. Atunci împăratul i-a întrebat pe cei care erau în jurul lui dacă este cineva care are nevoie de produse alimentare, pe gratis. Curtenii care erau cu el, ca să-l lingușească, i-au spus că sub conducerea lui înțeleaptă nimeni nu are nicio lipsă. Mâniat și considerând că asemenea îndeletniciri negustorești sunt nedemne de soția unui împărat (căreia nu-i lipsea nimic din tot ce și-ar fi dorit), el a poruncit să fie arsă corabia pe loc, cu tot cu mărfuri.

Împăratul a protejat științele și artele. La curtea lui un preot învățat, numit Leon Matematicianul, ajutat de o echipă de bijutiri pricepuți, a construit automate uimitoare: statui făcuți din aur, care răgeau, păuni care băteau din aripi precum și un copac făcut tot din aur în care erau așezate păsări mecanice care cântau. Aceste automate strălucitoare și ornamentate cu aur și pietre prețioase au dus faima curții imperiale bizantine până la marginile pământului. Leon Matematicianul a inventat și un telegraf. Stațiunile telegrafului, construite în toate părțile imperiului și prevăzute cu faruri puternice, trimiteau de la una la alta semnale luminoase prin care știrile se transmiteau cu viteză din cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului. Totuși, în anii domniei lui Theophilos imperiul bizantin a fost greu lovit de dușmanii din afară, îndeosebi de musulmani, care au atacat din mai multe direcții (dinspre răsărit, din Asia Mică, din Egipt și chiar dinspre Italia). Pe deasupra, chiar în timpul când imperiul lui era atacat din toate părțile, Theophilos s-a îmbolnăvit grav. Tradiția ortodoxă susține că pe patul de moarte, la insistențele soției lui, el s-ar fi „pocăit”, recunoscând cultul icoanelor. În memoria populară, Theophilos a rămas ca un împărat luminat și drept, un simbol al înțelepciunii și dreptății.

Împărăteasa Teodora

În anul 830, pe vremea când Theophilos era încă tânăr și necăsătorit, mama vitregă a lui Theophilos a anunțat, după un vechi obicei al curții bizantine, un concurs pentru… căutarea unei mirese pentru viitorul împărat. În scurt timp, la Constantinopol s-au adunat cele mai alese frumuseți din cuprinsul imperiului. Fetele proveneau din cele mai distinse familii nobiliare din imperiu și fuseseră selectate cu grijă de către trimișii împărătesei. Dintre ele, se distingeau două fete nespus de frumoase: Icasia și Theodora.

În ziua alegerii, tânărul prinț Theophilos, îmbrăcat în haine de mare fast și ținând în mână un măr făcut din aur, a venit să-și aleagă mireasa. Foarte emoționat de prezența atâtor fete frumoase, el s-a apropiat de Icasia, care îi plăcuse în mod deosebit și profund derutat de frumusețea ei i-a spus: „Prin femeie ne-a venit nefericirea” (făcând aluzie la mama Eva, cea care a adus în Eden neascultarea de Dumnezeu).

Nevoind să se lase mai prejos, fata i-a răspuns: „Dar tot prin femeie i-a venit și mântuirea” (referindu-se la mama Mântuitorului nostru). Însă acest răspuns inteligent l-a derutat și mai tare pe tânărul prinț. Neștiind pe moment ce să mai zică, Theophilos s-a speriat de Icasia, găsind-o prea deșteaptă pentru el.

A făcut câțiva pași mai departe, îndepărtându-se de ea și i-a dat mărul de aur Theodorei, care era în apropiere. Așa a ajuns Theodora mireasa multrâvnitului moștenitor al tronului. Nespus de întristată, Icasia, rivala ei nu mai puțin frumoasă, nu s-a mai căsătorit după aceea. Ea s-a dus să-și plângă amarul într-o mănăstire, regretând că nu a știut să-și țină gura atunci când a trebuit.

La mănăstire, datorită inteligenței și talentului ei, a ajuns mai apoi o poetă celebră.

Căsătorită cu Theophilos, Theodora a rămas văduvă în anul 842, după 12 ani de căsătorie. Deoarece fiul ei, viitorul împărat Mihail al III-leaera încă mic, Theodora a

Mihail al III-lea Bețivul

fost proclamată împărăteasă regentă. Iată că istoria se repetă uneori. Această împărăteasă rămăsese văduvă, iar fiul ei era de

Chiril și Methodiu

asemenea minor, ca și predecesoarea ei Irina, ce domnise în urmă cu 50 de ani. Și tot ca și ea, Theodora era o mare adoratoare a icoanelor. Fiind foarte superstițioasă din fire, ea era terorizată de gândul că fostul ei soț va merge în iad, deoarece în timpul vieții lui nu numai că refuzase să se închine la icoane, dar chiar luptase împotriva lor. Pe deasupra el dăduse ordin ca Bisericile să fie despoiate de icoane și desființate mănăstirile în care era promovată închinarea la icoane.

Odată, auzind că sora lui, numită Teoctista, le învăța pe fiicele lui să facă cruce, le-a interzis acestora s-o mai viziteze. Nu a lipsit mult ca însăși Theodora, soția lui, să fie condamnată la moarte, fiind denunțată că ține ascunse în secret niște icoane.

Acum Theodora se simțea obligată să facă tot ce putea pentru readucerea icoanelor în Biserici, în speranța că prin aceasta va răscumpăra „păcatele” soțului ei. Ea a început imediat pregătirile pentru restabilirea cultului icoanelor, lucru pe care îl considera de cea mai mare importanță și deosebit de urgent. Mai întâi, ea i-a îndepărtat de la curte pe foștii colaboratori ai

soțului ei. Leon Matematicianul a trebuit să plece de la curte, pierzându-și și postul de mitropolit al Thesalonicului. Ioan Grămăticul, care ajunsese Patriarh, a fost destituit și înlocuit cu Methodiu, mare adorator al icoanelor. Desigur, asta a atras un lanț de alte destituiri, așa încât, în scurtă vreme, pe posturile cheie din Biserică au fost numiți ierarhi care erau adoratori ai icoanelor (iconoduli).

(Va urma.)


18 comentarii

LUPTA ÎMPOTRIVA INTRODUCERII ICOANELOR ÎN BISERICĂ (2)


Reeditare din data de 19 mai 2011

Prin ce au fost transmise oamenilor învățăturile lui Dumnezeu? Ceea ce mai vedem este faptul că Dumnezeu nu a lăsat ca educația religioasă a omului să se facă prin simțul văzului. El nu Și-a transmis adevărurile Sale eterne prin imagini (pictate sau sculptate), ci prin Cuvânt. Deși nu conține un belșug atât de mare de informații ca și imaginea, Cuvântul este mult mai precis și, de asemenea, mult mai stabil în timp (mai greu de modificat) decât imaginea. Din aceste motive adevărurile esențiale și universale ale lui Dumnezeu nu au fost transmise prin picturi sau sculpturi, ci printr-o Carte pe care noi o numim Sfânta Scriptură. Mai mult, în Vechiul Testament este scris clar în mai multe locuri că oamenilor le este interzis să facă reprezentări vizuale (chipuri cioplite, cum sunt ele denumite) ale Dumnezeirii sau ale altor lucruri sau ființe din natură și să se închine la ele. Evreii au păstrat și până astăzi această linie de educație religioasă, prin cuvânt, lăsată de Dumnezeu. Și pentru ca orice tânăr să poată să citească Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, ei au dezvoltat încă din antichitate învățământul, educația școlară a copiilor. Ei au avut încă din vechime școli în care copiii erau învățați să scrie și să citească, chiar și cei din familiile sărace. Acest sistem de educație prin cuvânt ar fi trebuit să fi fost preluat și de creștini care ar fi trebuit să dezvolte încă și mai mult educația școlară a copiilor lor. Dacă s-ar fi făcut așa, astăzi lumea creștină ar fi arătat cu totul altfel. Din nefericire, aceste adevăruri au fost înțelese de lumea creștină de abia în ultimele secole. Multe veacuri până atunci educația religioasă a oamenilor s-a bazat mai mult pe imagini. Oamenii învățau despre Dumnezeu nu citind Cuvântul sfânt al Scripturii, ci prin ceea ce vedeau: ceremonii religioase la care participau, imagini pictate pe care le vedeau în Biserici și mai apoi statui și icoane la care se închinau. S-a susținut mereu că imaginile pictate au rol didactic, fiind foarte grăitoare, mai ales pentru oamenii neștiutori de carte. Această concepție a scutit Biserica de efortul pe care ar fi trebuit să-l facă de a face o educație școlară oricărui creștin.

 Cum au apărut icoanele în Biserici. Istoria Bisericii creștine ne arată clar, cu multe dovezi, că în primele 5 secole creștinii nu au avut și nu s-au închinat la icoane. Obiceiul acesta a apărut mult mai târziu în Biserică. Pe măsura trecerii timpului, sub pretextul că ar fi picturi cu caracter didactic, icoanele au pătruns treptat în Bisericile creștine din secolele următoare, susținându-se că asemenea reprezentări pot fi foarte grăitoare și explicative, mai ales pentru neștiutorii de carte. Așa se face că în secolul 7, Sinodul numit „cvintisext” (adică al 5-lea și al 6-lea împreună), ținut în anii 691-692, a permis zugrăvirea și chiar cinstirea icoanelor în Biserici. Această hotărâre a deschis drumul pentru multe exagerări din partea credincioșilor, mai ales a femeilor, care erau foarte atașate de icoane. Așa se face că unele icoane au început să fie considerate ca „făcătoare de minuni”. Au mai apărut și așa-numitele icoane „acheropoete”, despre care se spunea că nu sunt pictate de mână omenească, ci de către… îngeri. Aceasta ducea în mod clar la idolatrie, întrucât oamenii își dirijau închinarea lor către obiectul material, deci către icoana propriu-zisă.

 Încercările împăraților bizantini de a stăvili cultul icoanelor. După anul 700, împărații bizantini împreună cu armata au început să se alarmeze, văzând că tot mai mulți creștini deveneau din ce în ce mai subjugați de icoane. De asemenea, ei erau deranjați de creșterea numărului și influenței călugărilor, mai ales că aceștia promovau cu mare sârg cultul icoanelor. Toate aceste exagerări ale adoratorilor icoanelor l-au determinat pe împăratul bizantin Leon al III-lea(numit „Isaurul” – 717-740) să înceapă pe față lupta

Împăratul bizantin Leon al III-lea

împotriva icoanelor. Acest împărat trăise în tinerețea sa în Orient și auzise adesea criticile musulmanilor, care îi acuzau pe creștini de idolatrie. Este știut că musulmanii își justificau războaiele lor de expansiune împotriva creștinilor spunând că luptă împotriva unor popoare care se închină la idoli. Când a ajuns împărat, Leon al III-lea a poruncit ca icoanele să fie așezate în Biserici cât mai sus, așa încât oamenii să nu le poată atinge, având în vedere că unii ajunseseră la tot felul de superstiții ciudate, de exemplu răzuiau vopsea de pe icoane și o amestecau în vinul de la împărtășanie.

 Edictul din 726. În anul 726, Leon al III-lea Isaurul a dat un edict imperial prin care a poruncit să fie distruse toate icoanele din Biserici și mănăstiri. El însuși a ordonat să fie dată jos o icoană care Îl reprezenta pe Hristos și care era așezată deasupra porții de bronz a palatului imperial, spunând că: „Împăratul nu poate îngădui imaginea unu Hristos fără glas și fără suflare, iar Sfânta Scriptură interzice reprezentarea unui Hristos numai în natura Lui umană.”

Însă porunca împăratulu s-a lovit de rezistența dârză a adoratorilor icoanelor, mai ales că ei credeau despre această icoană că este „făcătoare de minuni”. Atunci când un ofițer imperial numit Jovinus s-a urcat pe o scară ca să ducă la îndeplinire porunca împăratului și să dea jos icoana de deasupra porții palatului, niște femei „bisericoase” înfuriate s-au repezit și i-au smuls scara de sub picioare. Bietul om a căzut jos și a fost omorât în învălmășeala care s-a creat. La fel a pățit și un soldat care primise ordin să dea jos o cruce de pe o poartă a palatului imperial; și el a fost omorât de un grup de femei și de călugări. S-a confirmat încă odată un adevăr binecunoscut și anume că oamenii sunt în stare de orice atunci când cineva se atinge de idolii lor.

Dar nici împăratul nu s-a lăsat mai prejos. Soldații imperiali au năvălit cu forța în Biserici și mănăstiri, distrugând toate icoanele care încăpeau pe mâna lor. Călugării fugeau care încotro, căutând să ascundă pe unde puteau icoanele până va trece „prigoana”. Călugării care erau prinși erau biciuiți și siliți să renunțe la viața monahală și să se căsătorească. Celor care erau cunoscuți ca pictori de icoane li se tăia mâna dreaptă. În anul 728, împăratul a orsonat să fie acoperite cu vopsea sau cu var picturile cu subiecte religioase zugrăvite pe pereții unora din[tre] Biserici. La 17 ianuarie 730, la palatul imperial s-a întrunit un consiliu, ținut în mod secret, la care au participat reprezentanți ai Bisericii și senatori, cu care ocazie adorarea și închinarea la icoane a fost declarată o crimă. Aceste măsuri au scindat populația imperiului. Unii au aprobat din plin hotărârile împăratului (fiind denumiți iconoclaști = spărgători de icoane). Alții, în schimb, s-au declarat a fi împotriva împăratului și de partea icoanelor (așa-numiții „iconoduli” = adoratorii icoanelor). Aceste cuvinte provin de la cuvintele grecești: icon = icoană, clasmos = sfărâmare și dulos = rob, sclav (aici cu sensul de supus, adorator). Desigur, printre partizanii icoanelor s-au strecurat și toți nemulțumiții și dușmanii împăratului, care au căutat să profite cât au putut de aceste tulburări.

În anul 726, partizanii icoanelor din Grecia și din insulele Mării Egee s-au răsculat, alegându-l și proclamându-l drept împărat pe un oarecare Cosmas. Dar la 18 aprilie 729 flota lui a fost izbită de către flota imperială. Disperat, comandantul flotei răsculaților s-a aruncat în mare îmbrăcat în armură și s-a înecat, iar „împăratul” Cosmas a fost ulterior prins și decapitat.

În Italia s-a revoltat orașul Ravena. Însuși Papa Grigore al II-lea (715-731) i-a scris împăratului Leon al III-lea o scrisoare mustrătoare, în care lua apărarea icoanelor: „După aceste imagini, scria Papa, oamenii ignoranți își fac o idee despre esența lucrurilor reprezentate. Soți și soții, ținând în brați pruncii de curând botezați, povățuindu-i pe tineri ori pe străini, arată cu degetul spre icoane, și astfel le educă mintea și inima, îndreptându-i spre Dumnezeu.” Papa a organizat și un sinod care, în noiembrie 731, a condamnat pe cei ce distrugeau icoanele. Reacția împăratului a fost fulgerătoare: flota imperială a debarcat pe țărmurile Italiei, posesiunile papei au fost confiscate și unele dioceze papale (teritorii aflate sub conducerea bisericească a papei) au fost trecute sub autoritatea patriarhului de la Constantinopol. Asemenea tulburări au continuat până la moartea împăratului, survenită pe 18 iunie 741.

Împăratul Leon al III-lea și fiul său, Constantin al V-lea

Constantin al V-lea. Lupta a fost continuată cu și mai mare ardoare de împăratul Constantin al V-lea, fiul lui Leon al III-lea. La scurtă vreme după proclamarea lui ca împărat, Artabasdos, cumnatul său, a organizat un complot împotriva împăratului (în 742). Artabasdos era susținut de fiii lui și a reușit să-l atragă de partea lui și pe Anastasios, patriarhul Constantinopolului. Complotiștii s-au folosit de faptul că împăratul Constantin al V-lea (care la data aceea avea numai 25 de ani) plecase în Frigia, într-o expediție împotriva musulmanilor. În lipsă-i, Artabasdos, uzurpatorul tronului, a fost încoronat ca împărat în locul lui Constantin, încoronarea fiind făcută cu tot fastul de către Anastasios, patriarhul Constantinopolului, care a acceptat să se alăture complotiștilor.

Însă în anul următor, 743, Constantin și-a recucerit tronul.

El s-a îndreptat cu armata spre capitală și a reușit să-i învingă pe rebeli în două bătălii. Ca urmare, Artabasdos și fiii lui au fost pedepsiți prin mutilare și apoi trimiș în exil. Împăratul l-a pedepsit și pe patriarhul Anastasios, care susținuse complotul, scoțându-l din funcție. Fostul patriarh a fost urcat în pielea goală pe un măgar, cu fața spre coada măgarului, și purtat prin Hipodrom, în huiduielile mulțimii.

 (Va urma.)