EvangheBlog – Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)


Scrie un comentariu

MEDITAȚII ZILNICE PE MARGINEA PSALMULUI 119 (46) – „ÎNAINTEA AUTORITĂȚILOR”


cropped-bible-1

46. Voi vorbi despre învăţăturile Tale înaintea împăraţilor şi nu-mi va roşi obrazul.
(Psalmi 119:46)

Într-o meditație anterioară vorbeam despre a asculta sau nu de autorități. Astăzi aș vrea să vorbim tot despre autorități, însă dintr-o cu totul altă perspectivă.

Apostolii au fost chemați sau aduși în câteva rânduri înaintea împăratului, autoritatea politică supremă în stat, și a marelui preot, autoritatea religioasă supremă, ca să dea seamă de credința lor și de predicarea lui Hristos mulțimilor. Împăratul se temea ca nu cumva, în acest fel, să-i fie subminate puterea și autoritatea. De asemenea, au fost duși și înaintea autorităților religioase ale vremii (Sinedriului). Au fost bătuți și amenințați cu moartea. Însă TOTDEAUNA au știut ce să răspundă, pentru că Domnul Isus îi înștiințase mai dinainte, spunându-le: Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” (Matei 10:18-20). Când Petru și Ioan au fost duși înaintea Sinedriului ca să dea socoteală pentru că „îndrăzniseră” să vindece un bolnav, cel dintâi i-a înfruntat în Numele Domnului Isus Hristos, spunându-le: Fiindcă suntem traşi astăzi la răspundere pentru o facere de bine făcută unui om bolnav şi suntem întrebaţi cum a fost vindecat, s-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El este „Piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.” (Faptele apostolilor 4:9-11). În felul acesta le-a predicat pe Isus, de care ei se lepădaseră și pe care Îl răstigniseră. Pentru că ei știau că acesta este adevărul (vezi versetul 16 din același capitol), dar pentru că se temeau ca vestea aceasta să nu cumva să se răspândească și ei să-și piardă autoritatea și câștigul, i-au amenințat și le-au poruncit să nu mai vorbească nimănui în Numele Domnului Isus. Petru, însă, le-a răspuns că lucrul acesta n-ar fi corect înaintea lui Dumnezeu, așa că și-au continuat lucrarea la care fuseseră chemați: aceea de vestire a Evangheliei. Preoții din ziua de azi, care reprezintă autoritatea religioasă în stat și care nu de puține ori au strânse legături cu autoritățile publice, fac același lucru: împiedică creștinii să le vestească Evanghelia oamenilor ca să nu-și piardă autoritatea și câștigurile, uneori substanțiale. Dar cum lucrarea lui Dumnezeu trebuie să meargă mai departe, personal m-am gândit să-l pun pe lista mea de rugăciune pe preotul din satul meu ca Dumnezeu să-i schimbe inima. Vă îndemn pe toți să faceți la fel pentru preoții pe care îi cunoașteți!

De asemenea, duși înaintea împăratului ucenicii au avut posibilitatea să-i vestească acestuia Evanghelia. Este binecunoscută cuvântarea lui Pavel ținută înaintea împăratului Agripa (vezi Faptele Apostolilor cap. 26), când acesta i-a povestit de-a fir a păr cum el așteaptă împlinirea promisiunii lui Dumnezeu (adică învierea morților), cum s-a întors el la Domnul Isus prin întâlnirea aceea „de gradul trei” de pe drumul Damascului, așadar când el a avut ocazia să-i vestească Evanghelia chiar împăratului. Acesta, însă, la tot ceea ce i-a mărturisit Pavel a dat un răspuns în doi peri: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!” (Faptele apostolilor 26:28). La care Pavel, plin de Duhul Sfânt, i-a răspuns: „Fie curând, fie târziu”, a răspuns Pavel, „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea.” (Faptele apostolilor 26:29). Știm cu toții că Agripa a ales să nu asculte de îndemnul lui Pavel. Așadar nu este atribuția noastră să forțăm pe cineva să fie un adevărat creștin. Nu putem noi da mântuirea. Dar atribuția noastră este să vestim evanghelia oricărui om, cu orice risc, inclusiv autorității religioase și politice. FĂ AȘA ȘI VEI FI BINECUVÂNTAT!

AMIN!


83 comentarii

DE CE NU MAI SUNT ORTODOX


Fotografie-0085

Sunt sigur că, în urma acestui articol, voi fi categorisit ba într-un fel de unii, ba într-alt fel de alții. Puțin îmi pasă! Treaba lor! Pe mine mă interesează ce spune Domnul, nu unii oameni! Totuși, m-am gândit bine dacă să scriu sau nu acest articol. Balanța a înclinat spre DA. DA pentru că s-au născut foarte multe mituri despre pocăiți, în mod deosebit despre penticostali. DA pentru că nu am nimic de ascuns. Și DA pentru că la început am pornit și eu din perspectiva unui Gică Contra, care avea toate „argumentele” împotriva pocăiților, în mod deosebit împotriva penticostalilor. Aveam foarte multe lucruri împotriva lor! De aceea aș vrea ca ceea ce voi scrie aici să fie un fel de mărturie pentru ca împotrivitorii să înțeleagă că cei ce luptă împotriva noastră, de fapt luptă împotriva lui Dumnezeu. Căci cine suntem noi ca să lupte împotriva noastră? Nu suntem decât un pumn de țărână modelat de mâinile Olarului Suprem! Suntem pământ! Și cei mai mulți dintre cei ce ni se împotrivesc nouă sunt conștienți de acest lucru, pentru că dacă îi întrebi de ce fac astfel de lucruri, îți răspund invariabil: „PENTRU CĂ EȘTI POCĂIT!” Iată de ce cred că ei nu luptă împotriva noastră, căci pocăința nu noi ne-am dat-o, ci Dumnezeu ne-a încununat cu ea. Pe Hristos nu noi L-am găsit, ci El ne-a găsit pe noi! Nu este ca la ortodocși, care afirmă sus și tare că pe Hristos nu-L poți găsi decât la ei, arogându-și-L, astfel, ca pe o marfă sau ca pe un lucru cuvenit! NU! Hristos este prezent peste tot unde este primit și unde I se deschide ușa!

Dar să începem cu începutul! Povestea începe pe la începutul anilor `90, atunci când la televiziune rula serialul de desene animate creștine „Cartea Cărților”. Deși eram de vreo 18-20 de ani, destul de mare, așadar, totuși mesajul acestor desene mi-a pătruns inima! O inimă care, totuși, se va dovedi atât de tare, ca o stâncă, din păcate! Acum singurul regret pe care pot spune că îl am este că nu am vrut să-L ascult pe Domnul de atunci, deși mi s-au oferit o serie de ocazii! Prin intermediul adresei oferite de către cei de la Alianța Evanghelică, promotorii serialului în România, am primit un Nou Testament gratuit. Primul Nou Testament gratuit! Oau! Mi s-a părut fascinant! La început, că pe urmă a început, ușor-ușor să se pună praful pe el! Ba, îl mai luam câteodată și îi mai citeam mamei mele ce scria în el, de multe ori aflându-ne în fața unui pahar cu vin sau cu țuică ori pe lângă vreo sticlă de bere, ori cu țigara în colțul buzelor, minunându-ne de toate lucrurile scrise pe paginile sale. Mi-e rușine și acum, când scriu! De atunci mi-am pus întrebarea: „Ce-ar fi dacă aș avea o Biblie întreagă? Nu de alta, dar sunt curios să știu și eu ce scrie acolo! Nu că aș vrea să mă pocăiesc, nu, pentru că eu… eu îmi țin religia mea, nu mă lepăd eu de credința mea!”. Cam așa gândeam la ora aceea! Pe urmă am avut un unchi care zicea el că este „pocăit”, dar dovedea exact contrariul în relațiile cu cei din jur. Totuși, o parte bună a avut și el, în sensul că mă tot chema pe la el și mă punea să-i citesc din Biblie, mai ales din cartea Proverbe. Și acum țin minte Biblia aceea mare, veche, zdrențuită de atâta folosire (el o avea de la tatăl lui), cu paginile îngălbenite, cu coperți groase, cartonate, dar care se dezlipiseră! Acum nu mai știu ce s-a mai făcut cu acea Biblie! Îmi pare rău că la moartea lui nu am fost inspirat să i-o cer fiului său! Sunt sigur că mi-ar fi dat-o, că lui oricum nu îi trebuia! Acum cine știe pe unde o fi sau dacă o mai fi! Probabil că era printre primele ediții tipărite din traducerea Cornilescu. Tot împreună cu acest unchi al meu mergeam într-un sat alăturat unde veneau la casa unui om niște frați de la Creștinii după Evanghelie de la București. De câteva ori, că după aia… Este adevărat că acolo nu simțeam decât acea credință formală, nu foarte clară pentru mine. Culmea este că, după aceea, am fost botezat, după ani buni, împreună cu acea familie la penticostali! Buuuun! Dar să ne întoarcem la firul poveștii noastre, pentru că încă nu am ajuns la momentul botezului.

Eram, așa cum am mai spus, un împotrivitor înrăit, împotrivindu-mă în special penticostalilor. Nu m-am împotrivit pe față, n-am luat la bătaie niciun penticostal, pentru simplul motiv că niciodată nu am fost un om violent, dar în inima mea, numai eu știam… Au venit odată niște frați de la „Alege viața” la noi în sat, vrând să facă o evanghelizare în fața căminului cultural cu filmul „Viața lui Isus”. Mai-mai să fie linșați de câțiva netrebnici, dacă nu era poliția pe acolo! M-am bucurat când am auzit. Dar Domnul a făcut ca eu să nu fiu pe acolo. Mai mult, după ce m-am întors la Domnul am organizat evanghelizări cu acest film la mine acasă, în curte! Acesta este Isus! Dar eu încă nu-L cunoșteam!

A venit, apoi, momentul în care, în 1996, am cunoscut-o pe actuala mea soție, ai cărei părinți erau (și sunt) creștini penticostali din Bucovina de Nord (jud. Suceava). Fusese și ea, dar… a furat-o lumea aceasta nemiloasă! Totuși, ușor-ușor, Dumnezeu voia să lucreze la inima mea și s-a folosit de fiecare dintre acești oameni. Într-una dintre vizitele la socrii mei, în perioada sărbătorilor de iarnă, perioadă tare frumoasă în partea aceea de țară, am văzut cum ei cântau Domnului în fiecare seară, după care se rugau înainte de culcare, o rugăciune dintr-acelea cu lacrimi, cum la ortodocși nu văzusem niciodată! Și uite-așa am început și eu să cânt cântece „de-ale lor” și să spun și eu rugăciuni „de-ale lor” pe genunchi! Pe urmă, din curiozitate, am fost împreună cu socrul meu în adunarea „lor”, aceeași adunare în care am avut ocazia, ulterior, să predic de vreo două ori, în vizită! La sfârșitul serviciului religios s-a întâmplat un lucru care pot spune că pe moment m-a șocat sau cel puțin m-a uluit! La îndemnul socrului meu, am cerut fratelui Andrei, prezbiterul adunării, o Biblie! N-am văzut un gest mai surprinzător și mai spontan decât cel al acelui om! Nu a spus nimic, a făcut „stânga-mprejur”, s-a dus după amvon și a venit cu o Biblie cu coperte negre, cartonate, mi-a dat-o și a spun: „În Numele Domnului!”. Bine înțeles că eu habar nu aveam ce înseamnă această „formulă”! Am luat-o și am început să o citesc. Dar, ca orice „minune”, nu a ținut mult. Când m-am întors acasă am uitat rapid de ea, sub pretextul că nu am timp de citit! Am început de vreo câteva ori de la Genesa, dar era prea greu pentru mine! Și uite-așa, o mai luam câteodată, mai ștergeam praful de pe copertele ei cele negre și cartonate, apoi o puneam frumușel la loc! Dar cui îi păsa, aveam Biblie! Eram probabil singurul care avea o Biblie printre vecinii mei! Deci, se cheamă că eram „creștin”, nu? Prea greu până într-o zi!

Probabil pentru că tot spuneam că nu am timp, Domnul mi-a făcut timp berechet! Dacă până atunci lucrasem pe post de învățător suplinitor, iată că cineva mi-a luat postul și am ajuns paznic la o societate agricolă! Greu, recunosc, dar a fost spre binele meu! De aceea spun acum că uneori Dumnezeu alege căi dure ca să ne cizeleze, să ne modeleze! Într-una din zile mi-am adus aminte că am și eu o Biblie prin casă. Am luat-o frumos la serviciul meu de pază (lucram undeva înăuntru și aveam curent electric) și am început să citesc. Tot de la Genesa! Citeam câte 10 capitole, apoi luam o pauză de țigară. Niciodată nu fumam cu Biblia în mână și nici nu citeam în Biblie cu țigara aprinsă! Încet, dar sigur, Domnul a început să lucreze la inima mea! Și a venit vremea când am spus inimii mele că m-am săturat de viața trăită în păcat și în fărădelege și că gata: vreau să mă schimb! Am luat această hotărâre fără să spun nimănui, pentru că până atunci promisesem de multe ori, dar nu mă ținusem de cuvânt. Eram un mincinos înaintea Domnului! Când m-am hotărât, nici nevastă-mea nu a știut! Văzusem o firmă luminoasă la poarta unei clădiri care odată fusese atelier al unui liceu din Lehliu-Gară, apoi cârciumă. Acolo scria: „Adunările lui Dumnezeu din România – Biserica Harul Lehliu-Gară”. Am scris pe adresa acelei biserici ( cu vreo trei săptămâni sau o lună înainte mă lăsasem și de băut și de fumat, făcând un fel de legământ cu inima mea că vreau să intru în acea biserică „curat”, neștiind că, de fapt, nu te poți curăți tu, ci Hristos prin sângele Său) cu nădejdea că voi primi răspuns. După încă ceva timp, într-o duminică, primesc un telefon, iar o voce de la celălalt „capăt” îmi răspunde o voce ce părea tânără și îmi spune: „Sunt Daniel Anton, păstorul Bisericii din Lehliu. Am primit o scrisoare de la dumneavoastră și aș vrea să stăm de vorbă. Putem veni astăzi pe la dumneavoastră?”. Bine înțeles că am acceptat fără rezerve! Îmi amintesc și acum uimirea soției mele, pentru că abia atunci a aflat! A venit împreună cu soția, cu un alt frate și cu soția acestuia. Eu ieșisem în întâmpinarea lor în capătul străzii. Oprește o mașină lângă mine și întreabă: „Vrem și noi să ajungem la domnul Puchea Dorel!”. „Eu sunt!”. I-am condus la mine acasă, am stat de vorbă, am luat hotărârea, am intrat în casă, iar frații s-au rugat pentru mine și soția mea, cu punerea mâinilor. Până să plece, păstorul mi-a spus: „Vineri este o noapte de rugăciune la noi la biserică. N-ați vrea să veniți și dumneavoastră?” „Ba da – zic eu – dar nu are cine să rămână în locul meu!” „Lăsați, că se îngrijește Dumnezeu!” A rămas că o să vină un frate după mine. Zis și făcut! A rămas nevastă-mea în locul meu. Am ajuns la biserică. Îmi era inima cât un purice! Am coborât din mașină, iar muzica se auzea până în stradă. Era minunat! Am intrat înăuntru, biserica era plină, și totuși am fost invitat în față! Niciodată nu voi uita dragostea cu care am fost primit! Îmbrățișări și toate cele! Apropiere! Atunci am mărturisit tot ceea ce Domnul Îmi punea pe inimă! De vreo 3-4 ori! Nu am fost oprit niciodată! Mi-am deschis inima! Mi-am spus tot oful inimii! Cât voi trăi îmi voi aduce aminte de acea cotitură a vieții mele! Jumătate din noapte mi-au curs lacrimi mari pe obraz! De atunci preotul de la noi din sat a intrat în conflict deschis cu mine! Asta m-a făcut să mă decid definitiv ce cale voi alege! Și am ales! Și nu mi-a părut rău nicio clipă! La un an și ceva de la întoarcerea mea (adică în 14 septembrie 2003), pe o vreme imposibilă, am fost botezat împreună cu încă patru suflete la mine în sat, la râu. Era o vreme ploioasă și mohorâtă… Ulterior am aflat că popa pusese pe unii să arunce cu ulei de motor în apa în care urma să fim botezați. Ăsta a fost încă un motiv să mă pocăiesc! Tot atunci și tot el cinstise pe unii cu băutură să arunce cu pietre în mașinile fraților. Știți ce s-a întâmplat? Ei au rămas cu pietrele în buzunar, iar frații au plecat nestingheriți! Prima binecuvântare o primisem în ziua aceea. A doua uram să fie a doua zi, în sensul că dimineața, pe când încă nu mă trezisem, am auzit bătăi în ușă. Era un copil trimis de directorul școlii ca să-mi spună să vin până la școală. M-am dus. Am așteptat să se termine slujba religioasă săvârșită de același preot cu care avusese „meci” cu o zi înainte. Parcă era „sfântul satului”! Am vorbit cu directorul care mi-a propus ca de a doua zi să-mi reiau postul de învățător. Cum era să refuz? Era a doua binecuvântare din șirul nesfârșit ce avea să urmeze! Întreb: Dacă nu mă pocăiam și continuam cu băutura, mai avea cineva încredere în mine să mă pună să lucrez ca învățător? Am avut și atunci împotrivitori! Toți colegii mei fără excepție, inclusiv directorul, nu puteau acceptau faptul că m-am pocăit! Dar UNUL era de partea mea: Dumnezeu! Ulterior, prin harul Domnului, am reușit să fac o facultate FĂRĂ BANI, anul ăsta am luat definitivatul și cine știe ce binecuvântări mi-a mai rezervat Domnul meu! Împotriviri? Au mai fost! De fiecare dată de câte ori am organizat câte o evanghelizare la mine acasă popa a stat la mijlocul străzii, îmbrăcat în straiele sale negre de parcă ziceai că este îngerul nopții și a căutat să întoarcă oamenii din drum. Pe unii, mai slabi de înger, a reușit, pe alții, mai „tari de boacă”, nu! Chiar anul acesta, după Paști, am organizat o evanghelizare la căminul cultural, unde nu au venit decât câțiva, tot de frica popii, care stătea la intrarea în cămin. Dar sunt sigur că își va lua răsplata cuvenită! Totuși mă bucur că a avut ocazia să asculte Evanghelia curată, așa cum trebuie ea propovăduită, nu cântată, ca la ortodocși! Nu am nimic cu ei, Doamne ferește! Chiar nimic! Păi, de exemplu, ce-aș putea avea în comun cu acest preot? Cum aș putea să mai fac eu parte din biserica sa? Că aia este biserica sa, nu a lui Hristos, pentru că face el ce vrea cu ea! Necazuri? Probabil că vor mai fi! Dar cui îi pasă! Atâta vreme cât ȘTIU că sunt la adăpostul aripilor Domnului, n-am a mă teme! De asta nu mai sunt eu ortodox!

Asta este povestea mea! Povestea întoarcerii mele la Domnul! Acum aștept și poveștile dumneavoastră, iubiții mei frați în Domnul Hristos!


2 comentarii

MĂRTURIE FLORIN PISTRICEANU: „DIN CHILIE LA HRISTOS”