Sămânţa Bună
Vineri, 20 Februarie 2015
Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se poate spune …
Eclesiastul 1.8
Un tânăr a fost în războiul din Vietnam timp de trei ani. Într-o zi se hotărî să dea un telefon acasă:
– Mamă, tată, mă întorc acasă, dar vreau să vă cer o favoare. Am un prieten cu mine.
– Ne-ar face plăcere să-l cunoaștem, ziseră părinții.
– Dar trebuie să știți că el în timpul războiului a fost rănit foarte grav și a rămas fără o mână și un picior. Nu are unde să se ducă și vrea să stea la noi.
– Ne pare rău să auzim așa ceva, fiule. Poate rezolvăm cumva să găsim unde să stea. Poate la vreun cămin de handicapați sau ceva de felul acesta.
– Nu, vreau să stea împreună cu noi acasă.
– Fiule, îi răspunse tatăl, nu-ți dai seama ce vorbești. Ce putem face cu un om handicapat în casă? Avem și noi viețile noastre de trăit. Ce sens are să ne încărcăm cu o așa greutate? O să-și găsească el unde să stea.
Fiul a fost refuzat. În acel moment, fiul a închis brusc telefonul. Părinții n-au mai auzit nimic de fiul lor până într-o zi când poliția i-a anunțat să meargă la morgă. Acolo au aflat că fiul lor s-a sinucis. Dar au mai constatat cu amărăciune că fiul lor avea doar o mână și un picior. Era prea târziu pentru acei părinți să mai facă ceva pentru fiul lor.
Sursa: http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/samanta-buna/2015-02-20
