POEZII CREȘTINE SCRISE DE AUTORI CONSACRAȚI

RUGĂ PENTRU ROMÂNIA

de Petru Dugulescu

Există oare în Galaad
Vreun leac de vindecare?
Căci neamul meu este bolnav,
Şi rana lui e mare.

Se cere leac vindecător,
Se cere o minune
Să vindece al meu popor,
Româna naţiune.

Există-un doctor priceput
Să-i oblojească rana_
Că-l doare-aşa cum n-a durut,
Şi-l chinuie satana.

Prin ciuma roşie trecuţi
În noua libertate,
Ucidem pruncii nenăscuţi,
Mânaţi de voluptate.

Incesturi,crime,sodomiţi,
Abundă prin ziare.
Suntem o casă de smintiţi,
În plină destrămare.

În ţara cu guvern corupt,
Parlamentari,miniştri,
Ca din pământ au apărut
Miliardari siniştri.

Ne vrem o ţară de creştini
Şi-o afirmăm din gură,
Dar de Hristos suntem străini,
La fel şi de Scriptură.

În blocuri triste,cenuşii,
Bătrânii mor de foame,
Uitaţi de stat şi de copii.
O,fie-Ţi milă,Doamne.

Te rog pentru poporul meu,
Pentru al Tău sfânt Nume,
Căci rana lui miroase greu
În ţară şi în lume.

Ascultă-ne din cerul Tău,
Tămăduieşte ţara!
Ne mântuieşte de cel rău,
La fel ca la Gadara!

Ridică Doamne-acest blestem!
Redă-ne bucuria!
Ne-ascultă ruga, fă un semn,
TREZEŞTE ROMÂNIA!!!

Preluată cu permisiune de pe Crestiensciprian`s blog.

SE-AUDE PE ULIȚĂ

de Traian Dorz

Se-aude pe ulița satului meu
Un ropot grăbit de copite,
Un glas de departe ce vine mereu,
Un chiot de doruri cumplite.

E poate Iubitul, e poate chiar El!
Nu-mi spune că-i vântul, străine!
Căci azi eu zic „poate” și mâine la fel,
Dar poimâine sigur că vine!

Copilă, mireasă, ce mire aștepți,
Nu-i nimeni în Cer să mai vie.
Zadarnic pe uliță ochii-ți îndrepți,
Că ulița ta e pustie!

De când adormiră părinții străbuni
Stau toate la fel neschimbate.
Ce chiot auzi tu? ce goale minuni,
Ce glas de vedenii ciudate?

– Se-aude pe ulița satului meu
Un glas peste lumea deșartă.
Și iată, un tânăr, ce-l văd numai eu,
Se-aruncă din șea lângă poartă!

E, poate, Iubitul, e, poate, chiar El!
Nu-mi spune că-i vântu-n rovine!
Căci azi eu zic „poate” și mâine la fel,
Dar poimâine-i sigur că vine!

Preluat din revista „Sămânța adevărului”, noiembrie 2007.

MI-E VEȘNICĂ VIAȚA

de Costache Ioanid

Mi-e veșnică viața, doar drumul ei mereu
E-n umbră și-n lumină urcând spre Dumnezeu;
Mi-e veșnică viața, doar forma ei trecând
E alta, pururi alta, mereu alt chip având.

Din Dumnezeu Eternul Izvor al Vieții ies
Alcătuit în chip crezut dar ne-nțeles,
Trimis pentru-o lucrare și-un țel nepieritor
cuprind eterna taină și ard eternul dor.

Vegheat de Ochiul Veșnic de-a pururi neascuns
Cu limpedea lumină e-adâncul meu pătruns
Știut cu ușurință ce sunt și ce-am să fiu
Nicicând în „prea devreme”, niciunde-n „prea târziu”.

Rotația vieții urmează-un veșnic drum,
De-a pururi alta-i starea cu fiecare-„acum”,
De-a pururi mai spre-nalte și fericite stări
Port steagu-acestei sfinte și unice chemări.

Mai luminos mi-e totul și tot mai înțeles,
Cu orice pas din neguri mereu mai sigur ies
Și-mi crește fericirea cu cât sunt mai cuprins,
Mai treaz în strălucirea din care sunt desprins.

… O, Viu Izvor al vieții, spre forme-n veci mai noi
Și stări în veci mai nalte suim spre Tine roi,
Fă tot ce-n noi e moarte topindu-se pe drum
S-ajungem numai viață în Veșnicul Acum.

Preluat din revista „Sămânța Adevărului”, ianuarie 2006.

ȘTII PE CINE SCOȚI AFARĂ?

de NICOLAE BEC, Portland, SUA

În sfârșit, iată cetatea, spune Iosif înspre seară
Când venea din Galileea tot călătorind prin țară
Ca să împlinească-n totul o poruncă ce-a fost dată
Să se-nscrie cu Maria când era însărcinată.

Cel mai greu era acuma să găsească găzduire,
De aceea se îndreaptă spre un loc de poposire.
Nu se poate, se gândește, să refuze să-i primească,
Mai ales dacă le spune că ea trebuie să nască.

După cum și-a făcut planul, cu curaj la poartă bate,
Aștepta cu nerăbdare cineva să se arate.
Vine-o slugă, când îi vede spune la stăpân îndată
Că afară stă un om și-o femeie-nsărcinată.

Care s-ar putea să nască, își dă sluga cu părerea
Observând pe fața ei cum își ascundea durerea.
„Spune-le că nu am loc, hanu-i plin în astă seară!
Să încerce-n altă parte!” Și-i lăsă la poartă-afară.

Grajdul de alături însă-i primul loc de găzduire
Pentru Cel venit din ceruri să ne-aducă mântuire.
Primii carea-aflat-au vestea sunt păstorii ce veghează
Lângă turme, când lumina și mesaju-i luminează.

Pleacă imediat păstorii, care vestea o aflară
Și-l întreabă pe păstor: „Știi pe cine-ai scos afară?”
Stai să-ți spunem Vestea Bună, credem că-i și pentru tine.
Astă noapte era lună, stelele toate senine.

Și de-odată o lumină strălucește-așa de tare
Luminând întreg ținutul, parcă răsărise-un soare.
Pe noi ne-a apucat frica, dar un înger c-un mesaj
Ne-a spus ca să nu ne temem, atunci am mai prins curaj.

Și de-odată el și-o ceată ca de-o oaste îngerească
Pe Dumnezeu Prea Înaltul începură să-L slăvească:
«Slavă-I fie sus în ceruri cât și pace pe pământ!»
Dup-aceea dispărură cum veniră-așa, în vânt.

Nu te supăra, stăpâne, dar acum, în astă seară,
Pe Mântuitorul lumii tu L-ai scos din casă-afară.
Noi suntem convinși de asta, căci am fost și L-am văzut
Așa cum ni se spusese, dar nu-i bine ce-ai făcut.

Domnul vrea să-ți intre-n casă cu- a Sa pace și iubire,
Va fi gata să-I ofere inima ta găzduire?
El și astăzi stă afară, stă la ușile-ncuiate,
Poate fi ultima oară când mai stă și când mai bate.

Noaptea este pe sfârșite, zorii zilei dau s-apară,
Dacă nu vrei să-L primești, știi pe cine scoți afară?
A venit ca să-ți dea viață, mântuire, fericire,
A venit ca să te ducă de aici în nemurire.

știi că-i Fiul Celui veșnic, Fiul Tatălui iubit?
Dacă Îl primești în casă ai să fii și tu primit!
Ziua Lui e-așa de-aproape, va veni a doua oară,
Toți acei ce L-au primit nu vor rămânea afară!

Sursa: revista „Cuvântul Adevărului”, seria II, anul XX, nr. 12

ȘAPTE UȘI

de Costache Ioanid

La o usa cu pacate
(cum sunt toate…)
A batut încetisor
mâna cea cu sfânt izvor.
A batut cu bunatate.
Însa omul cu zavor
era prins de Asmodeu
Într-un somn adânc si greu.

Si-a batut din nou la usa
bratul dragostei divine.
-Cine bate? Cine bate?
-Eu sunt, Leul care vine;
astazi Mielul blând si mut,
dat la moarte pentru tine.
-Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crima am facut?
Eu nu mint, nu fac trafic,
casa nimanui nu stric,
nu ma-mbat, nu trag tutun,
nu ma cert, nu ma razbun…
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserica ma duc…
si la Pasti si al Craciun…
Biblia …am rasfoit-o…
hat, pe când eram un tânc…
Si zicând acestea, gazda
adormi si mai adânc.

Si-a batut în alta parte
Calatorul milenar
coborât de pe Calvar.
-Este cineva la usa?
zice-o voce cu tepusa.
-Eu, Cuvântul ce da Har.
-Cum? Aici? La mine-n casa?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu ma lasa.
nici macar sa stau la masa.
Ma iertati, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!

Si-a batut Isus la usa
unui om la fel de rau.
-Cine-i?
Salvatorul tau.
-Salvator?! Eu n-am nevoie!
Daca-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe.
E un Rai mai sus de stele,
nu ma duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!

Si-a batut Isus la alta usa
mâna marelui proscris.
Usa s-a …întredeschis.
-Cine-i si cu ce dorinta?
-Sunt de Tatal Meu trimis
ca sa va aduc salvare
prin credinta,
cum profetii au prezis.
-Da, credinta nu e rea…
Dar, de-i vorba de cainta,
eu nu las credinta mea!
Datina cea batrâneasca!
Pastele cu miel, cu pasca,
anul nou cu baclava,
peste la Buna Vestire.
Uite, asta-i mântuire!
Sa ma las ca ratacitii
de atatea vechi traditii,
de petreceri bunaoara,
de minciuna… necesara…
de o gluma… de-o tigara
si… de tot ce se iveste?…
Sa se lase cine-o vrea!
Îl priveste.
Eu nu las credinta mea!

Si, din nou, Acel ce-imbie
a batut la alt camin.
-O, Stapânul meu divin,
ce înalta bucurie!
Ai venit din Empireu
ca sa vizitezi în treacat
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îti sarut sandala
ca Maria din Magdala,
dupa cum Ti se cuvine.
Si-acum…du-Te si imparte
Vestea buna mai departe.
Si…mai vino pe la mine…

Si Isus S-a dus sa bata,

cu acelasi dor in piept,
la o usa departata.
-Domnul meu, de când Te-astept!
Vino, caci Ti-am pregatit

o odaie-nmiresmata,
cea mai buna încapere,
cu fotolii si laicere,
ca sa stam mai mult, mai mult…
Tu sa-mi tâlcuiesti mistere,
eu sa stau sa Te ascult.
intra dar, Lumina vie,
fagure de mângâiere!
Însa…n-atinti prin casa
ochii Tai din alte sfere,
caci…e-atâta murdarie
prin unghere…

Iar la urma Calatorul a batut la un pridvor.
Prin paienjenisuri sumbre si prin fum ametitor,
Se stârni un joc de umbre
si se auzi un geamat:
“Ajutor! Ajutor!”
Si deodata
se cutremura pridvorul
de o lupta-nversunata.
Ca naluci în vai desarte,
umbrele loveau de moarte.
Zanganira geamuri sparte.
Apoi usa a fost data
la o parte.

-Doamne, hotii ma sugruma.
Uite-ma cum ma legara.
Casa mea…era un templu,
un Eden, odinioara.
Dar prietenii cu masca
au stiut sa ma-mbrânceasca
în orgie si inviciu-
si din templul meu facura
o taverna si-un ospiciu.
Vino, Doamne, da-i afara!

Si Isus, luând în mâna
bici de funii si curele,
iata-L…face-un pas cu ele.
sare usa din tâtâna.
Cade lantul pe podele.
Fug ca serpii prin tarâna
toti prietenii de rele.
Fuge pofta si minciuna,
furtisagul si betia,
îmbuibarea si trufia;
fug…fug pe totdeauna.
-Doamne, sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toata!
Nu mai pleci de-aici Isuse,
niciodata!
Intra ca Stapân pe veci.
schimba totul cum Îti place,
fa ce vrei, dar nu mai pleci!…

Fericit si plin de pace,
Domnul iute Isi sumete
mânecile Lui de in.
zboara sticlele de vin,
vestejitele buchete,
scrumiere si brichete,
toata spuma de venin.

Da. A fost învins dusmanul!
Se înalta-n soare schele…
Cu luciri de baionete,
bate, bate târnacopul
în perete.

Lumea plina de mirare,
trecatori, prieteni, rude,
toti se-ntreaba: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le raspunde:

“deocamdata, demolare!”

UNDE-L CAUȚI TU PE DOMNUL…

de Nicolae Moldoveanu

Unde-L cauți tu pe Domnul, suflete iubite?
printre morți și printre lucruri neînsuflețite?
– O, nu-L vei găsi aicea, nicio veșnicie,
căci El e Izvor de viață și nădejde vie,
nesecat izvor de viață și nădejde vie!

Unde-L cauți tu pe Domnul? pe cărarea lumii?
printre fiii ei născuți din aluatul humii?
– O, nu-L vei găsi, că-n lume e-mpărat minciuna,
iar Isus e Adevărul sfânt pe totdeauna,
Adevăr neînfrânt și tare, sfânt pe totdeauna.

Unde-L cauți tu pe Domnul? printre frați și rude?
oricât L-ai striga aicea, glasul nu-ți aude.
El e-n Templu, pe Altarul rânduit de Tatăl,
nu-L găsești în altă parte – vin aici și cată-L,
căci zadarnică ți-e truda – vin aici și cată-L.

Cum Îl cauți tu pe Domnul? prin știința firii?
tu nu știi că ea e roadă a nelegiuirii?
– O, nu-L vei găsi, căci locul Lui e curăția,
cine-și leapădă păcatu-i simte părtășia.
De-mbraci hainele luminii, tu-I simți părtășia!

Ieși afară din cetatea lumii blestemate,
Ieși din firea ta robită de adânci păcate
și grăbit să vii la Domnul, dincolo de Poartă,
El ți-aduce mântuire, și păcatu-ți iartă.
Te acoperă cu viața și păcatu-ți iartă!

Vino, să urmezi cărarea vieții care duce,
prin Golgota neuitată, prin ocări și cruce,
sus în cerul veșniciei plin de strălucire,
unde locuiește Domnu-n har și fericire,
lângă El pe veci te-așază, Domnu-n fericire!
Amin!

IUBIRE NEBUNĂ

de Richard Wurmbrand

De mic, eu frecventat-am temple si biserici.
In ele, Dumnezeu era slavit.
Cantau zelos si tamaiau feluriti clerici.
Ei sustineau ca-i drept sa fii iubit.

Crescand, insa, vazut-am asa jale-adanca
In lumea asta a lui Dumnezeu,
Incat mi-am zis: “El are inima de stanca.
Altfel ne-ar usura acest drum greu.

Se zbat copiii mici de friguri in spitale.
Se roaga pentru ei parintii tristi,
Dar e-n zadar. Se duc cei dragi pe-a mortii vale,
Chiar daca-n rugaciune mult insisti.

Sunt arsi de vii-n cuptoare oameni fara vina
Si cerul tace, lasa totu-a fi.
Cum sa se mire Domnul daca, in surdina,
Si credinciosii-ncep a se-ndoi?

Flamanzi si prigoniti pana si-n propria tara,
Ei stau far’ de raspuns la intrebari.
Expus e Insusi Sfantul Nume la ocara
Cand peste noi cad grelele ocari.

Cum sa-L iubesc pe Cel ce a creat microbii
Si tigrii care sfasaie pe om?
Cum sa iubesc pe Cel ce-si chinuie toti robii
Doar ca mancat-a unul, odata, dintr-un pom?

Mai rau ca Iov, stau far’ de copii, sotie
Si fara de amici mangaietori.
Stau fara soare si-aer intr-o puscarie,
In cea mai aspra dintre inchisori.

Viitorul meu cosciug mi-e astazi pat de scanduri.
Intins pe el, eu a-mi da seama-ncerc:
De ce mereu spre Tine-alearg-a mele ganduri,
Iar prin ce scriu trasez in jurul Tau un cerc!

De ce ma arde-o dragoste-nfocata?
De ce esti Tu subiectu-a orice cant,
Desi stiu bine ca-s mireasa lepadata!
Curand voi putrezi intr-un mormant.

Dar nu, nu a iubit Mireasa din Cantare
Cand intrebatu-s-a de este drept.
Iubirea este propria ei justificare.
Iubirea nu e pentr-un intelept.

Chiar prin ispite mari de-o fi silita-a trece,
Nu inceta-va totusi a iubi.
De-o arde-un foc, sau valuri stau s-o-nece,
Ea saruta-va mana ce-o lovi.

La grele intrebari de n-a aflat raspunsuri,
E-ncrezatoare – si va astepta,
Caci vor patrunde raze-n ascunzisuri
Si adevarul se va arata.

Iertarea multelor pacate doar sporit-a
Al Magdalenei foc mistuitor,
Dar ea parfum si lacrimi daruit-a
‘Nainte de cuvantu-Ti iertator.

Iar daca nu-l spuneai, ea tot ar sta si-ar plange
De dragostea ce-Ti poarta si-n pacat.
Ea Te-a iubit ‘nainte de varsasesi sange.
Ea Te-a iubit ‘nainte de-ai iertat.

Nici eu nu ma-ntreb de-i drept sa-Ti dau iubire,
Nu Te iubesc s-ajung eu mantuit.
Eu Te-as iubi si-n vesnica nefericire,
Si chiar de flacari de-as fi mistuit.

De-ai refuza sa Te cobori la oameni,
Tu mi-ai fi fost un vis indepartat.
De refuzai Cuvantul Tau sa-l sameni,
Te-as fi iubit si far’ sa-l fi aflat.

De sovaiai, de-ai fi fugit de rastignire,
Nemantuit, eu totusi Te-as iubi.
Chiar si pacat daca-Ti gaseam in fire,
Cu dragoste-mi Ti l-as acoperi.

Acum cuvintele-mi vor deveni nebune,
Ca toti sa stie cat de mult iubesc.
Acuma voi atinge necantate strune.
Pe-o melodie noua Te slavesc.

Profetii toti de-ar fi prezis pe Altul,
Pe Tine, nu! Pe ei, i-as lepada.
Dovezi cu miile dac-ar avea cel’laltul,
Iubirea-mi pentru Tine as pastra.

De-as banui la Tine-nselaciune,
Plangand, eu pentru Tine m-as ruga.
De-ar inceta in lume fala-Ti sa rasune,
Iubirea-mi pentru Tine nu s-ar micsora.

Cum pentru Saul, Samuel o viata-ntreaga
In post si rugaciune s-a zbatut,
Asa ar rezista iubirea ce ne leaga,
Chiar dac-as sti ca esti un fiu pierdut.

De nu Satan, ci Tu in ratacite clipe,
Revolta cea din cer ai fi produs,
De Tu Ti-ai fi pierdut cerestile aripe
Si-ai fi cazut din Raiul cel de sus,

Eu, neavand nadejdi, nadajdui-voi totusi
Caci Tatal cel ceresc Te va ierta,
Si impacat cu El, pe-aleile de lotusi,
Pe strazile de aur, Tu Te vei plimba.

De-ai fi un mit, as parasi realitatea;
Cu Tine-n fantezie as trai.
De-ar izbuti neexistenta-Ti sa-mi arate,
Din dragostea-mi Tu viata ai primi.

Nebuna, fara de temeiuri mi-e iubirea,
Asa cum este si iubirea Ta.
Gaseasca-Si Domnu-n asta fericirea.
Mai mult decat atat, eu nu-i pot da.

CHIAR DAC-AR FI SA-NDUR DIN GREU

Chiar dac-ar fi să-ndur din greu
Dureri şi lanţuri şi ruşine,
Ajută-mi, Dumnezeul meu,
 Să nu pot să mă las de Tine! 
Ajută-mi, Dumnezeul meu,
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi să fiu răpit
Şi-n noapte dus de mâini haine,
Oricât închis şi chinuit
 să nu pot să mă las de Tine! 
Oricât închis şi chinuit,
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi să mi se ia
Tot ce-am avut pe lângă mine,
Sărac şi gol de-aş rămânea,
 Să nu pot să mă las de Tine! 
Sărac şi gol de-aş rămânea,
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar da-ar fi să zac flămând,
Bolnav şi-uitat la uşi străine,
Lovit şi alungat, nicicând
 Să nu pot să mă las de Tine! 
Lovit şi alungat, nicicând
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi cei dragi ai mei
Răpiţi şi duşi de lângă mine,
Zdrobit de dorul după ei,
 Să nu pot să mă las de Tine! 
Zdrobit de dorul după ei,
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi să ştiu că mor
Departe dus, în zări străine,
Tânjind de-al casei mele dor,
 Să nu pot să mă las de Tine! 
Tânjind de-al casei mele dor,
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi să fiu ucis
De cei cu mâini de sânge pline,
Pân’ la sfârşit să spun deschis
 Că nu pot să mă las de Tine! 
Pân’ la sfârşit să spun deschis
Că nu pot să mă las de Tine!

Iar după toate–acestea, Sus,
Tot ce-mi doresc eu de la Tine,
E să se vad-atunci, Isus,
 Că nici Tu nu Te laşi de mine! 
E să se vad-atunci, Isus,
Că nici Tu nu Te laşi de mine!

Vai, de cei nepasatori in Sion

de Costache Ioanid

 

 

Vai, de cei nepasatori in Sion!
Vai, de cei ce dorm in jug,
Pana da rugina-n plugSi-aduc foame, nu belsug, in Sion!
Vai, de cei ce strang gramezi
Si din camp si din livezi,
Si la sapa nu-i mai vezi, in Sion!

Vai, de cei nepasatori in Sion!
Vai, de cei care se-ascund,
Sa-si bea cupa pan’ la fund

Si, pe urma, mulg si tund, in Sion!
Vai, de cei care-si inchid usa inimii cu zid,
Si-apoi canta ca David, in Sion!Vai, de cei nepasatori in Sion!
Vai, de cei cu gatul lung
Ce cu mir de pret si-l ung,
Iar pe fratii lor impung, in Sion!

Vai, de cei cu perne moi,
Care dorm in piei de oi!
Nu, ei nu vor fi cu noi, in Sion!