august | 2010 | EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

M-am apucat din nou să scriu. Și asta în pofida faptului că în această perioadă nu prea am timp liber. Dar m-am apucat să scriu pentru că nu mai pot! Nu mai pot să stau deoparte! Nu mai pot să aștept! Ce să aștept?! Este, desigur, o întrebare mai mult retorică (ah, a cam început să-mi placă retorica). M-am apucat din nou să scriu pentru că sunt foarte trist și, în același timp, foarte revoltat. Scriu pentru că altfel uneori îmi vine să plâng, să țip, să urlu! Să mă explic.

Cu câteva zeci de ani în urmă în România nu exista decât o vagă idee de libertate religioasă,

dar oamenii cu siguranță știau cum să o fructifice! Iată ce afirmă prof. dr. Ioan Ceuță în cartea domniei sale, „Mișcarea penticostală în evenimente și relatări ale secolului XX” apărută la editura Lumina Evangheliei în anul 2002: „Deși liderii Bisericii Penticostale au cerut cu insistență recunoașterea oficială, activitatea Bisericii a fost în continuare interzisă [în anul 1930 – n.n.]. În ciuda interdicțiilor și a persecuțiilor, liderii Asociației au avut succes în publicarea de reviste și broșuri. Au continuat să se țină adunări în timpul nopții, iar duminica în păduri, pe dealuri și în munți. În aceste locuri se țineau servicii religioase, se oficiau botezuri, se binecuvântau copiii și se lua Cina Domnului.” Iată „condițiile” care li se „ofereau” fraților în acele vremuri! „Încălzire centrală” aveau direct de la sursă, adică de la soare, „aerul condiționat” li-l dădea răcoarea pădurii, iar „apa curentă” probabil că le era furnizată de câte un pârâiaș care se scurgea voios la vale!

Mă întristez pe zi ce trece când văd starea bisericii mele, când văd că suntem din ce în ce mai puțini, când văd că pe ziduri este din ce în ce mai multă igrasie și din ce în ce mai multe crăpături… Ziduri reci… care nu mai adăpostesc decât 4-5 persoane și foarte rar 10-12… Trist! Îmi vine să plâng, dar nu mai am putere nici pentru asta… Îmi vine să plâng când mă gândesc că acea biserică era plină când eu m-am întors la Domnul, iar acum scaunele stau, parcă, în așteptarea sufletelor care încă mai rătăcesc prin lume… Scaune goale… În noaptea în care am luat hotărârea definitivă și irevocabilă să Îl urmez pe Domnul la noi în biserică era o noapte de veghe. Toată biserica era luminată, pe lângă instalația electrică, de Lumina Duhului Sfânt! Am plâns jumătate din noaptea aceea! Am plâns, poate, cât plânsesem în toți cei 29 de ani de dinainte. Am plâns de bucurie. Acum plâng de tristețe! Din luminile acelea au mai rămas doar becurile, care nici ele nu se mai aprind… E trist, e foarte trist… Îmi vine să plâng pentru acoperișul spart pentru care nu avem bani ca să îl reparăm și prin care, pe alocuri, plânge până și ploaia, poate la fel ca în poeziile lui Bacovia… Cu ani în urmă se oficiau botezuri, nunți, Domnul făcea minuni, vindecări… Nu -sa mai făcut un botez de câțiva ani buni! Mă întreb: nu cumva și noi ne-am cam depărtat de Dumnezeu? Se prea poate. Când poporul Israel se îndepărta de Domnul, El Își întorcea fața de la ei, dar nu-i părăsea. Deîndată ce se întorceau la El, îi ierta și îi iubea în continuare. Doamne, iartă-ne și pe noi, păcătoșii! Ajută-ne să ne întoarcem la Tine, Doamne! ÎMI VINE SĂ PLÂNG PENTRU TOT CEEA CE ERA ODATĂ BISERICA NOASTRĂ ȘI ACUM NU MAI ESTE! DAR EU UNA ȘTIU: CĂ DOMNUL POATE FACE DIN MORT VIU!

M-am hotărât să scriu în speranța că cineva va citi aceste rânduri triste. Și că va putea să ne ajute cu ceva. Știu că sunt vremuri de criză. Știu că toată lumea are de suferit din această cauză. De aceea am scris cu nădejdea că cineva se va gândi să ne ajute, dacă nu financiar, măcar cu o rugăciune. Cuvântul Domnului ne învață că o rugăciune sinceră pornită dintr-o inimă curată este întotdeauna ascultată de Dumnezeu. Un vers dintr-o cântare spune: „El poate, El poate, eu știu că poate…”. Știm că Dumnezeu poate. De aceea, vă rugăm în numele scump al Mântuitorului nostru să vă rugați pentru noi.