Astazi luni(31.10.2016),ora 13:00 ,tatal meu fiind singur acasa a cazut de la inaltimea de 4 metrii pe spate pe o placa de beton,de care s-a lovit si cu capul.A ramas o vreme acolo fara aer,dar in cele din urma a reusit sa se intoarca cu fata in jos si sa strige dupa ajuror.A fost transportat la spitalul din Lugoj,apoi la Timisoara.Rugati-va pentru tata!!
Cristiana si Liliana Vaduva.
Duminică. Dimineața. Te trezești cu poftă de viață. Cu dor de adunare. Te pregătești de plecare. Pleci cu gând că astăzi te vei înviora spiritual. Că îți vei „încărca bateriile”. Te „îmbarci” în mijlocul de transport, personal sau în comun. E bine acolo. Cald. Fizic, că spiritual depinde… Te gândești că te vei întâlni cu frații, cu surorile. Te vei „descărca” de toate sarcinile din timpul săptămânii. La urma urmei, străbați kilometri întregi (sau zeci de kilometri) în căutarea bucuriei divine. A prezenței lui Dumnezeu. Ți se citește bucuria pe față. Nu simți când trec minutele. Ajungi la adunare. Poarta este încă încuiată. Nu-i nimic, mai sunt câteva minute! Noroc că ai la tine cheile! Deschizi. Intri. Înăuntru – cam frig. E toamnă, ce mai! Te așezi. Deschizi Biblia. Ești responsabil cu timpul de rugăciune. Citești textul din care te vei inspira astăzi. Sau îl recitești. De obicei este unul dintre psalmi. Te gândești la subiectele de rugăciune de astăzi. Ce are, oare, nevoie biserica? Sănătate. Da, un îndemn este pentru cei bolnavi. Apoi? Pentru ce ne mai putem ruga? Familie. Da, e nevoie de prezența lui Dumnezeu în familie. Familia e din ce în ce mai atacată. Pe urmă? Misiune. Da, biserica trebuie să fie o biserică misionară și să-i susțină în rugăciune pe misionari și pe lucrători. Pavel a fost susținut în rugăciune de biserică. Și Petru. Și Sila. Și alții. Meditezi. „Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu (…).” (Ps. 63:1a). Un Dumnezeu personal. Un Dumnezeu de care toți avem nevoie.
Timpul trece. Programul începe la ora 10. La 9:55 ești tot doar tu. Mai aștepți. Se face 10. Tot doar tu. Mai aștepți. Poate vin. „Plâng” scaunele goale care, odinioară, erau ocupate. Toate. Acum sunt goale. Toate. În afară de cel pe care stai tu. Cum sunt scaunele, așa este și inima ta. Dimineață era mai plină. Mai cu poftă de viață. În biserică e frig. În viața noastră e frig. Inimile sunt înghețate. Domnul Isus spune că trebuie să fie în clocot. Da` de unde!… Gheață!… Nu simți? Nu mai simți… când stai prea mult în frig, de la un anumit moment dat începi să nu-l mai simți… Semn că ești pe moarte! Păcat, deunăzi erai plin de viață!
Te uiți la ceas. Pe chip ți se citește o oarecare disperare. E 10:15 și încă nu e nimeni. A, uite, vine cineva! Vreo 3-4 persoane. Tot e bine decât singur! Cântați o cântare, două… Fără viață. Mai mult tu. Poate își revin, te gândești. Citești textul pentru rugăciune. Le vorbești despre cum ar trebui să tânjească sufletul și trupul nostru după Domnul (Ps. 63:2). Se uită la tine cu o privire impersonală. Nicio expresie. „Amin”-urile s-au stins demult. Le vorbești despre importanța prezenței în adunare (Ps. 63:3). Probabil se gândesc, plictisiți: „Ce ne tot spune ăsta? Nu suntem în adunare?”. Da, suntem, dar doar fizic. Gândurile noastre, inima noastră ne zboară pe aiurea.
Vine timpul de laudă și închinare. Te gândești că trebuie să le oferi posibilitatea de a-L lăuda pe Domnul. Prin cântare, poezie, mărturie etc. „Offfff”, probabil se gândesc, „iarăși?” Se ridică greu, alene. Se vede că acasă nu-și omoară timpul cu așa ceva. Nu intră în „atribuțiile” lor. Gheață.
În sfârșit, timpul de predică! Păstorul vorbește din Cuvântul Domnului. Biserica se gândește la cine știe ce. Câte unul își întoarce privirile către ceasul din perete. „Nu se mai termină odată!” Și păstorul, dă-i și dă-i cu predica… O predică foarte bună, dealtfel! Dar inimile nu reușesc să se încălzească. Numai tu mai spui, din când în când, câte un „Amin!” hotărât. Se termină și predica. Ultimul „Amin!”. „Oh, în sfârșit!” Și uite-așa trece dimineața de duminică. Păstorul spune: „Vă aștept și după amiază.” De ce trebuia să mai spună? Nu e suficient că am venit dimineață?
Pleci acasă cu inima amărâtă. În loc să te bucuri și să duci cu tine bucurie acasă, duci întristare…
Cam asta este starea bisericii din zilele noastre, din păcate. Nu peste tot, dar în din ce în ce mai multe locuri. Răceală. Gheață. Ne rugăm să facă Dumnezeu o trezire în cetatea noastră, dar nu se face. De ce? Pentru că Biserica este adormită. Trezirea trebuie să înceapă cu noi. Bisericile sunt din ce în ce mai goale și cârciumile din ce în ce mai pline. Asta este „normalitatea” zilelor noastre. Anormalitatea a devenit „normalitate”. Păcat!…
Vă regăsiți într-o astfel de situație?
Aţi auzit-o de mai multe ori în ultima perioadă. Cei care v-au respectat şi v-au votat s-au săturat de fapte care nu se văd. Ne-aţi promis fapte, dar nu le vedem. Vă vedem în delegaţii, vă vedem la întâlniri despre care nu ştim cu ce ne avantajează, dar nu vedem fapte pentru binele poporului român. Poporul acesta are nişte valori pe care cred că le cunoaşteţi sau ar trebui să le cunoaşteţi. Poporul acesta v-a oferit un vot pentru schimbări în bine. Poporul român a aşteptat şi continuă să aştepte ceva de la dumneavoastră. Vă spunem sincer că ne-am cam săturat de absenteism. Chiar dacă ne-aţi promis fapte, vă rugăm frumos să începeţi cu nişte vorbe.
În calitate de preşedinte al României, vrem să spuneţi clar şi răspicat ca că sunteţi de partea familiei, că sunteţi de partea normalităţii şi că nu doriţi să lăsaţi în urma mandatului o ţară…
Vezi articolul original 214 cuvinte mai mult
2 Corinteni 10: 1-11
2 Cor. 12: 5; 1 Cor. 4: 21
Gal. 5: 13; 5: 24 – noi trăim într-o fire pământească răstignită și supusă ascultării de Hristos.
Efes. 6: 13 – fără armele lui Dumnezeu suntem slabi și vulnerabili.
1 Cor. 2: 4, 5 – propovăduirea întărită prin puterea lui Dumnezeu.
1 Cor. 1: 17-21; 3: 19
CONCLUZIE: Armele creștinului sunt CELE MAI PUTERNICE. FOLOSIȚI-LE CU ÎNCREDERE!
Tit 2:1-10, 15
CONCLUZIE: TOȚI avem nevoie de învățătură.
EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet 