Nu toți sunt(em) vinovați!

Sursa imaginii: https://www.google.com/url?sa=i&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwiYm9Kaq9zjAhWFyKQKHd1aCNUQjhx6BAgBEAM&url=https%3A%2F%2Fprotv.md%2Finternational%2Fsuspectul-de-la-caracal-a-recunoscut-ca-le-a-ucis-pe-alexandra-macesanu-si-mihaela-luiza–2500303.html&psig=AOvVaw1Wbm_UiRiSyxP3mTHj9OLK&ust=1564565525605876

Cu toții cunoaștem înfiorătorul caz al copilelor din Caracal, Luiza Melencu și Alexandra Măceșanu ucise de către un individ care probabil are tulburări psihice grave sau frustrări numai de el știute, un individ care, la vârsta lui, le-ar fi putut fi bunic. Un caz cutremurător, un caz care care pe mine m-a marcat profund. Un caz care m-a făcut să mă întreb: „În ce țară trăim, domnule?”. Un caz care a dat peste cap un întreg sistem, murdar, necinstit, corupt. Cu siguranță aici ar trebui făcută o schimbare URGENTĂ. Ne mor copiii, uciși de psihopați feroce, iar noi… stăm cu mâinile-n sân! Ne sunt violați copiii de indivizi tocmai ieșiți din pușcărie, iar noi utilizăm implacabila formulă tâmpită „dacă va fi găsit vinovat”! Sunt tulburat, sunt înfuriat pe acest sistem nenorocit care nenorocește, până la urmă, viitorul țării, dar (n-am ce face!) trebuie, în același timp să fiu și cerebral. În ce sens? Voi explica în rândurile următoare.

Aproape de fiecare dată când se întâmplă o nenorocire de proporții, așa cum, din păcate, s-a întâmplat cu cele două copile din Caracal, este învinovățit un întreg sistem. Pe bună dreptate, spun eu. Totuși, să nu uităm că în fiecare sistem al statului român, oricât de corupt ar fi el, lucrează și oameni de toată onoarea și isprava, care depun toate eforturile pentru ca lucrurile să meargă bine. Când, însă, se întâmplă o astfel de nenorocire, acești oameni sunt blamați și suferă ocara oamenilor împreună cu cei ce chiar merită acest lucru, cei vinovați. Acum, spre exemplu, sunt oameni care blamează întregul sistem polițienesc din cauza incompetenților care au așteptat la poarta criminalului din Caracal, respectând un stupid ordin al procurorului. Nu, dragii mei, NU TOȚI POLIȚIȘTII SUNT VINOVAȚI! NU TOȚI POLIȚIȘTII SUNT CORUPȚI! NU TOȚI POLIȚIȘTII SUNT DE BLAMAT! NU TOȚI POLIȚIȘTII SUNT IDIOȚI! Cunosc polițiști care și-ar da viața pentru a apăra viața celor pe care trebuie să-i protejeze. De ce să-i blamăm dimpreună cu cei vinovați? De ce să aibă de suferit dimpreună cu cei care nu-și fac datoria? Vă chem să fim cerebrali și să nu-i băgăm pe toți în aceeași oală! Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată ar dispărea întregul sistem polițienesc, așa cum este el, cu plusurile și minusurile lui! Crimele, furtișagurile, violurile ar fi în floare. Mafia ar fi la ea acasă. Haosul ar fi total. Chiar ne dorim asta?

M-am gândit foarte bine la acest subiect în aceste zile și am făcut în mintea mea o paralelă între sistemul Ministerului de Interne și cel în care lucrez eu, respectiv sistemul de învățământ. La ce vreau să mă refer? În momentul în care un cadru didactic greșește flagrant (lucru care, evident, nu ar trebui să se petreacă), tot sistemul este de vină. Tot sistemul este infect, după unii. Toate cadrele didactice sunt băgate în aceeași „oală”. Ce mai contează că unii sunt dedicați frumoasei profesii de cadru didactic? Ce mai contează că unii sunt, uneori, mai dedicați acestei profesii decât propriei familii? Ce mai contează că mulți din acest sistem iubesc copiii și ar face orice pentru bunăstarea lor? Ce contează că unii aduc bani de acasă pentru a avea materialul didactic de care este nevoie pentru un demers didactic de succes? Ce mai contează toate astea? Dacă unul este vinovat, toți sunt vinovați… Nu, dragii mei, NU TOATE CADRELE DIDACTICE SUNT VINOVATE! NU TOȚI PROFESORII SUNT CORUPȚI! NU TOȚI PROFESORII SUNT DE BLAMAT! Da, sunt profesori care nu ar trebui să fie niciodată la catedră, iar eu am spus mereu acest lucru! Da, sunt profesori care vin la școală doar pentru un salariu, fără să aibă aplecare asupra frumoasei și nobilei profesii de dascăl! Da, sunt profesori care nu sunt dedicați acestei frumoase profesii, care merg la titularizare în fiecare an, iau nota 1 (UNU) și cu nota 1 (UNU) au postul asigurat pentru un an școlar doar pentru că s-au prezentat la concurs (nota 1 se dă numai pentru prezență)! Chiar m-am bucurat când doamna Ecaterina Andronescu a spus că astfel de oameni nu vor mai lucra în sistemul de învățământ nici măcar ca suplinitori. Astfel de oameni nu au ce căuta la catedră, deoarece nu au ce să le transmită copiilor, nu au cunoștințele necesare. Dar marea mea durere este că de cele mai multe ori oamenii extrem de competenți din sistemele statului român sunt amestecați cu acești incompetenți, idioți prin definiție care ar trebui fie reeducați, în adevăratul sens al cuvântului, fie, dacă nu vor, marginalizați de către societate.

În concluzie, NU, DRAGII MEI, NU TOȚI SUNT(EM) VINOVAȚI! Dacă aveți păreri similare sau alte păreri vizavi de prezentul articol, aștept comentarii.

P.S.: Îmi cer scuze pentru limbajul pe alocuri dur, dar nu mai pot suporta ipocrizia unora!…

SUNT UN „FRUSTRAT”!

Fiind un copil al „Epocii de Aur”, sunt și mă declar o persoană „frustrată” (evident, depinde din ce unghi privești această „frustrare”!), o „frustrare” pe care mi-o manifest de câte ori pot. Motive sunt mai multe. Dar toate sunt prin comparație cu copiii „lipsiți de privilegii” din ziua de azi. Iată câteva dintre ele.

Sunt un „frustrat”, deoarece m-am născut fără să-mi cunosc tatăl biologic. Toți copiii din generația mea s-au bucurat de prezența taților în familie, numai eu nu. Pentru mine a fost aproape o obișnuință să cresc fără tată. Dar tocmai acest lucru m-a determinat să valorific din punct de vedere duhovnicesc relația mea eternă cu Tatăl meu din Cer. Nimeni nu-mi poate dat un Tată mai bun, așa cum El Însuși S-a oferit să-mi fie.

Sunt un „frustrat” câtă vreme de educația mea nu s-a îngrijit nimeni… și nici nu avea cine să se îngrijească! Mama era plecată tot timpul la muncă, așa că m-am deprins singur mai mult cu… singurătatea. Cu toate acestea, cred, fără falsă modestie și fără a mă lăuda (nu-mi stă în caracter acest lucru și cei ce mă cunosc știu asta!), că sunt mai educat decât mulți dintre copiii de astăzi, care nu cunosc exact care este valoarea unui… leu! (Evident, mă refer la moneda națională a României!) Eu plecam la școală cu „burta goală” și mă întorceam la fel, primul meu costum de elev l-am avut abia în clasa a VIII-a și de multe ori purtam o pereche adidași sau de teniși până se rupeau sau se găureau în talpă. Copilul din ziua de azi nu mai pleacă la școala DIN SAT fără 5 lei în buzunar (cel puțin!), iar uneori chiar devin niște „mici șantajiști” pe acest subiect cu părinții lor, tocmai pentru că nu cunosc valorile pe care noi, cei mai înaintați, le cunoaștem, iar unii părinți fac scandal dacă se întâmplă într-o zi să nu primească copilul lor amărâtul de „lapte și corn” dat de guvern, din anumite motive (organizatorice, din cauza întârzierilor în furnizarea lor etc.).

La liceu plecam de cele mai multe ori fără un leu în buzunar, abonamentul pe autobuz mi-l plăteam din munca prestată la căminul cultural din sat ca ajutor de operator (practic, duceam și aduceam role de filme artistice pe care le proiectam cu ajutorul aparatului de proiecție), dar în ziua de azi copiii nu pleacă la liceu dacă nu au haine de firmă cu IPhone sau cel puțin Smartphone în buzunar! Că, deh, se fac de râs față de colegi! Păi n-ar fi bine să le dea colegii lor bani pentru toate astea, dacă tot se iau drept etalon unii pe alții? Și eu mergeam… numai Dumnezeu știe! Și câți or fi fost ca mine în vremurile alea! Bunul simț l-am învățat singur, mai mult la școală, azi mulți tineri nu știu cu ce se „mănâncă” asta!

Cum să nu fiu „frustrat” când eu mergeam la școală în cizme de cauciuc – și alea fără căptușeală – și mă întorceam acasă cu picioarele bocnă, albe cum e hârtia și crețe ca un con de brad din cauza umezelii? Iar azi copiii pun condiții părinților lor spunându-le că, dacă vor ca ei să învețe, trebuie să le cumpere nu-știu-ce laptopuri, tablete sau note-book-uri performante? Iar părinții lor muncesc de se spetesc, pleacă prin străinătățuri, cu gândul ca „ce n-am avut eu să aibă copilul meu”! Și odraslele lor nu știu, din păcate, să aprecieze munca părinților lor… Ajung uneori să le reproșeze celor care pleacă la muncă în străinătate că e vina lor că s-a produs o răceală între ei și copiii lor! Trist…

Noi n-am avut toate aceste lucruri, dar am învățat să fim demni și să avem bun-simț! Mai sunt aceste valori actuale? Noi am crescut cu capul aplecat ca să știm să stăm cu fruntea sus în viață, noi, ăștia numiți „generația cu cheia de gât”, dar copiii din ziua de azi rar mai sunt educați în acest spirit!

Noi aveam imensa bucurie când, sâmbăta sau duminica, ne puteam uita jumătate de oră la „Gala desenului animat” sau din când în când seara, când, în cele două ore de program tv. zilnic puteam viziona un film, de multe ori fracționat în 2-3 părți. Dar lucrul acesta a avut o parte extraordinar de benefică pe care abia mai apoi am înțeles-o: neavând ce vedea la televizor, ieșeam afară la o „miuță” cu prietenii sau la lungi plimbări nocturne pe șoseaua principală din sat, unde ne întâlneam grupuri-grupuri, parcurgând, poate, kilometri în aerul rece, dar curat și sănătos al nopții. Pe atunci puțini oameni rămâneau seara în case (mai mult bătrâni), dar străzile erau pline. Acum străzile sunt pustii chiar și ziua (nu mai zic după amurg!), iar în nopțile de iarnă nici măcar greierii nu se mai fac auziți! Poate doar pe ici-pe colo lătratul unui câine sau mieunatul unei pisici, în rest… beznă! Toată lumea în fața televizorului sau a calculatorului! Și avem mai mulți copii obezi sau care au probleme cu coloana ori care au probleme de vedere sau alte probleme din cauza sedentarismului și a privitului în diverse ecrane și pe diverse device-uri! Bine, asta ca să nu mai zic de dependența pe care o dau unele dintre acestea… Așadar, atunci ni se părea un lucru aiurea, dar acum, văzând copii care au ajuns să fie obezi sau miopi din cauza prea multelor ORE petrecute în fața ecranului calculatorului sau a televizorului, cred că ne putem considera niște oameni norocoși care au avut o copilărie, deși grea, totuși fericită. Mai putem, oare, spune acest lucru și despre copiii din ziua de azi?

Iată, așadar, de ce pot eu spune acum, privind la tioate aceste lucruri: Da, sunt un „frustrat” și mă bucur că sunt așa!