Reeditare din data de 21 mai 2011
Comentariu: Este interesant să observăm că în pasajul citat mai sus (la sfârșitul părții a treia a articolului – nota mea), Sinodul nu pomenește niciun cuvânt despre autoritatea Sfintei Scripturi, arătând că își bazează hotărârile pe autoritatea Părinților Bisericii și a Tradiției. Așa cum s-a mai spus, închinarea la icoane sau la alte obiecte este în contradicție clară cu porunca a doua din Decalog, care spune: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos…” (Cartea Exodului, 20: 4, 5). Dar Sinodul a argumentat că atunci când se închină la icoane dreptcredincioșii nu se închină materialului din care este făcută icoana, ci sfântului care este zugrăvit pe ea.
Sinodul a mai hotărât că pentru cinstirea acestor obiecte considerate sfinte se vor face tămâieri și se vor aprinde lumânări. De asemenea, a fost ridicată anatema care fusese aruncată în 754 asupra lui Ioan Damaschin și asupra scrierilor lui. La sfârșitul Sinodului împărăteasa Irina a semnat emoționată cu mâna ei aceste hotărâri ce puneau în toate drepturile icoanele care îi erau ei atât de dragi. Apoi, împărăteasa și fiul ei au fost aclamați
de membrii Sinodului ca pe „noul Constantin și noua Elenă”. Icoanele au fost scoase din ascunzători și duse cu mare alai în Biserici. La aceste procesiuni au fost siliți să meargă și dușmanii învinși (iconoclaștii), îmbrăcați în saci și cu lumânări groase în mână, în semn de penitență.
Irina a fost o femeie foarte setoasă de putere. În primăvara anului 790, văzând că fiul ei ajunge la vârsta majoratului și va trebui să-i cedeze tronul, s-a declarat pe sine „autocrator al romanilor” (împărat) și a cerut armatei să jure că nu va permite fiului ei să domnească în timpul vieții ei. Însă armata s-a revoltat. Trupele aflate sub comanda strategului (generalului) Alexios Muselem au intrat în capitală și l-au pus pe tron pe Constantin al VI-lea, fiul ei. După încoronare, acesta i-a exilat pe toți favoriții mamei lui iar pe ea a pus-o sub domiciliu forțat. Dar în anul următor tânărul împărat a făcut greșeala de a-i reda mamei sale titlul de „augustă”, îngăduindu-i să revină la palatul imperial.
Însă Irina era prea setoasă de putere ca să se potolească. Ea a continuat intrigile împotriva fiului ei. A reușit să-l facă să se dușmănească chiar cu generalul Alexios, binefăcătorul lui, cel care îl pusese pe tron. Generalul nedreptățit s-a răsculat împreună cu trupele sale. Însă răscoala a fost înăbușită în sânge de către trupele guvernamentale. De partea ei, Irina făcea tot ce putea pentru a-l discredita pe fiul ei în ochii supușilor. L-a determinat să divorțeze și să se recăsătorească (fără acordul patriarhului) cu Theodote, o femeie de la curtea imperială, [care] după tânărul împărat se aprinsese de patimă. Aceste fapte ale împăratului au provocat un scandal imens la curte. Clerul s-a dat de partea Irinei, mai ales că ea făcuse și mari donații Bisericii.
Pe plan extern, acțiunile militare ale tânărului împărat nu au fost încununate de succes. Cea mai gravă înfrângere a fost cea din primăvara anului 797 pornită împotriva arabilor, peste care în vremea aceea domnea la Bagdad strălucitul calif Harun al Rașid (a domnit între
anii 786 – 809). Deși fusese condusă de personal împărat, armata bizantină a fost înfrântă și asta mai ales din cauza trădării șefilor de stat major care făcea jocul Irinei. Această campanie, încheiată atât de jalnic, a subminat definitiv autoritatea împăratului.
Până la urmă, mama lui și-a atins țelul. Constantin al VI-lea a fost detronat, după care Irina a dat ordin unui călău să-i scoată ochii fiului ei ca să nu mai poată să domnească niciodată. Nefericitul ordin a fost executat pe data de 15 august 797, chiar în aceeași sală de porfir a palatului imperial în care el se născuse cu un sfert de secol în urmă. Poporul nu s-a revoltat și nu i-a luat apărarea deoarece tânărul Constantin al VI-lea, deși avea un caracter războinic și viteaz, se dovedise în același timp un tânăr obraznic și destrăbălat, care își dobândise o faimă proastă datorită nepriceperii lui în a conduce și mai ales faptelor lui urâte. Pe de altă parte, Irina și-a sărbătorit triumful cu mult fast, ocazie cu care a împărțit sume mari de bani mulțimilor, câștigând simpatia poporului.
Fiul ei orb a mai trăit câțiva ani după aceea într-un alt palat, sub pază severă, fiind însoțit de Theodote, care i-a rămas credincioasă. Irina a mai domnit încă un timp, însă domnia ei a fost plină de tulburări. Împărăteasa a irosit banii vistieriei imperiale făcând mari donații Bisericilor și mai ales mănăstirilor. În plus, palatul imperial devenise un viespar de intriganți. Armata, lăsată fără control, s-a dezorganizat și și-a pierdut capacitatea de luptă. În Grecia s-a declanșat o revoltă care a putut fi înăbușită cu mare greutate.
În toamna anului 802, pe 31 octombrie, Irina a fost detronată de către demnitarul Nikefor, un om influent de la curte, dar despre care se spunea că în tinerețe fusese păzitor de porci. Acesta a pus mâna pe domnie fără vărsare de sânge, printr-un șiretlic. Într-o dimineață el s-a prezentat în fața gărzilor palatului împărătesei cărora le-a citit un decret (fals) în care spunea că împărăteasa a declarat că renunță la domnie și l-a numit pe Nikefor în locul ei. Comandantul gărzilor nu a verificat cu atenție documentul, permițând intrarea în palat a lui Nikefor și a oamenilor lui. Când și-au dat seama de înșelătorie era prea târziu. Fosta împărăteasă a fost exilată. A fot trimisă mai întâi la o mănăstire de pe insula Prinkipos și în scurt timp la alta de pe insula Lesbos. În anul următor (803) ea a și murit acolo, fiind jelită numai de călugării pe care îi îmbogățise cu banii statului și care acum se mirau cum de a îngăduit Dumnezeu ca o femeie atât de evlavioasă și care se „ostenise întru dreapta credință” să fie detronată de un porcar (după cum scrie cu năduf un cronicar al vremii, numit Theophanes).
După detronarea Irinei, Nikefor a fost proclamat împărat și a domnit 9 ani, timp în care a făcut ordine în imperiu și a reumplut vistieria statului. Nikefor a fost și el un adorator al
icoanelor. A murit într-o luptă cu bulgarii, pe 26 iulie 811. Krum, hanul (regele) bulgarilor i-a tăiat capul care a fost expus într-o suliță. Pe urmă, craniul a fost predat unui meșter bijutier ca să facă din el pentru han o cupă ferecată în argint.
Sinodul iconoclast din 814. După detronarea Irinei, luptele între partizanii și adversarii icoanelor au reizbucnit în timpul împăratului Leon al V-lea numit „Armeanul” (813 – 820), un general energic și capabil. Deoarece împăratul nu se considera a fi el însuși un expert în probleme bisericești, el a încredințat (în
814) sarcina de a face o examinare atentă a problemei icoanelor unui vestit teolog, numit Ioan Grămăticul, un om de mare cultură.
După o îndelungă examinare a Scripturii și a documentelor păstrate de la părinții Bisericii din primele secole de creștinism, Ioan Grămăticul a ajuns la concluzia că închinarea la icoane este o practică dăunătoare, străină Bisericii lui Hristos și care trebuie interzisă.
În consecință, în anul 815 a fost convocat un alt Sinod Bisericesc. Luând cuvântul în Sinod, împăratul a spus: „Voi vedeți că toți suveranii care au recunoscut icoanele și se închinau lor au murit fie în exil, fie în război. Numai cei ce n-au venerat icoanele au murit de moartea lor pe tron, și fiind mutați cu cinste în cavourile împărătești au fost înmormântați în Biserica Sfinților Apostoli.”
Sinodul a casat hotărârile Sinodului din 787 (cel prezidat de împărăteasa Irina) și a hotărât interzicerea confecționării icoanelor și închinarea la ele, închinare despre care au spus că fusese restabilită „datorită naivității femeiești” (aluzie la împărăteasa Irina).
(Va urma.)
EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet 