EvangheBlog – Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)


Un comentariu

FUMATUL (11)


Reeditare din data de 9 iulie 2011

NOTĂ / ATENȚIONARE: Conținutul acestui articol nu este recomandat copiilor din cauza descrierii amănunțite a unor scene ritualice violente.

Creștinii din zilele noastre fumează

7) Fumatul față în față cu Biblia

7.3) Fumatul este un obicei păgânesc (4)

„Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie.”

Bernardino de Sahagun

În anii imediat următori, în Mexic au sosit și primele cete de călugări, trimiși să răspândească credința

Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie (copertă) – Editura Meridiane, București, 1981

catolică printre băștinași. Între acești călugări s-a aflat și unul numit Bernardino de Sahagun (cca 1500 – 1590). El a ajuns în Mexic în 1529, deci la numai 8 ani după cucerirea Imperiului Aztec. Deși la sosirea lui mărturiile fostului imperiu erau încă prezente pretutindeni, el și-a dat seama că în curând cele mai multe din[tre] aceste resturi de civilizațievor fi șterse pentru totdeauna. De aceea, în anii următori, pe lângă activitatea ecleziastică pe care o desfășura, a început să redacteze o lucrare monumentală la care a muncit cam până în 1570, numită „Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie”. Ca să se documenteze, el a purtat nenumărate discuții cu foști dregători regali, foști războinici, cu bătrâni și cu tot felul de alți oameni pe care i-a întâlnit, dacă a putut să se înțeleagă cu ei. În această carte, nespus de prețioasă, a prezentat o multitudine de elemente din viața și civilizația aztecilor, așa cum fusese ea înainte de sosirea cuceritorilor (conchistadorilor) spanioli.

Printre cele mai impresionante lucruri descrise de Bernardino în cartea sa, sunt scenele teribile ale ceremoniilor religioase pe care le practicau aztecii în care aduceau jertfe umane zeilor lor. Ei aveau o religie politeistă, bazată pe jertfe omenești. Iată câteva pasaje în care avem descrierea unor asemenea scene înfiorătoare.

Primul descrie jertfirea unor prizonieri de război în cinstea zeului Paynal și a zeului Xiuhtecutli, zeul focului. Se poate vedea cruzimea cu care erau chinuiți prizonierii, spre satisfacerea demonilor, încântați să vadă ființe omenești aruncate în cele mai grozave chinuri.

Tzompantli

Xipe Totec

„În zori, captivii erau înșiruiți în fața unui loc numit „tzompantli” (țompantli) unde se găseau craniile celor care fuseseră sacrificați mai înainte… Îmbrăcămintea și podoabele ce le purtau, totul era scos pe rând și aruncat în flăcări în ideea că nenorociții nu mai aveau nevoie nici de haine, nici de vreun obiect, fiind hărăziți să moară peste câteva clipe. În vreme ce stăteau astfel despuiați, așteptându-și moartea, apărea un satrap împodobit cu tot felul de podoabe și ținând în brațe statuia zeului Paynal, gătit cu toate podoabele sale… Stăpânii sclavilor erau puși și ei, fiecare alături de captivul său. Când Paynal urca pentru a doua oară, fiecare din[tre] ei își lua prizonierul de păr și îl ducea în locul numit Apetlac. După ce rămâneau o vreme acolo, veneau cei ce trebuiau să-i arunce în foc. Li se pudra fața din belșug cu tămâia păstrată în niște pungulițe pe care le purtau cu ei. Apoi li se puneau piedici la picioare, li se legau mâinile la spate și erau urcați pe umeri până în creștetul templului, unde ardea un foc mare în care erau deîndată aruncați. Numaidecât se ridica un nor gros de cenușă și fiecare din[tre] acești nenorociți făcea în cădere o gaură în vatra plină de jăratic și de cenușă încinsă. El se zvârcolea în hohote de plâns și trupul lui sfârâia ca și carnea unui animal fript. Pielea i se acoperea cu bășicuțe și în timpul acestor cumplite chinuri era întors cu niște clești, apoi era târât de satrapi pe pământ și pus pe un butuc. Acolo i se făcea o tăietură mare de la un sân la altul și i se scotea inima, care era aruncată jos, la picioarele statuii lui Xiuhtecutli, zeul focului. Astfel erau jertfiți captivii cu prilejul acestei sărbători.” (Fray Bernardino de Sahagun, „Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie”, Editura Meridiane, București, 1989, citatul de mai sus este din secțiunea a II-a, pct. 7)

Dar acești păgâni practucau și canibalismul ritual[ic], mâncând din carnea prizonierilor sacrificați în onoarea zeilor lor. În continuare, avem descrierea jertfirii unor prizonieri de război în onoarea zeilor Xipe Totec și mai ales a lui Uitzilopochtli (Uițilopoctli), zeul Diavol, ținut la mare cinste de azteci, deoarece era considerat zeul războiului. După cum vom vedea, ceremonialul era urmat de un ospăț ritual[ic], în care carnea prizonierilor era mâncată de participanți.

„În ultima zi din această lună se oficia sărbătoarea solemnă în onoarea zeului Xipe Totec, ca și a zeului Uitzilopochtli. Atunci erau uciși toți captivii, bărbați, femei și copii. Înainte de a-i ucide, aveau loc, după cum vom vedea deîndată, numeroase ceremonii… Dimineața, la răsăritul soarelui, erau conduși la templul lui Uitzilopochtli, unde urmau să fie omorâți. Slujitorii zeului îi ucideau, apoi erau jupuiți, de aceea sărbătoarea se numea „tlacaxipeualiztli”, care însemna „jupuirea oamenilor”. Victimele erau numite „xipemene” și „tototectin”, primul cuvânt însemnând „jupuit”, iar cel de-al doilea „morți în cinstea zeului Totec”.

Odată ajunși în fața Templului, stăpânii își dădeau prizonierii pe mâna preoților care, apucându-și fiecare victima de păr, o silea să urce treptele. Dacă vreunul refuza să meargă de bunăvoie, era târât pe trepte până la piatra unde trebuia să primească lovitura de grație. După ce inima fiecăruia dintre ei era smulsă, ea era prezentată drept ofrandă (zeului), așa cum s-a spus mai înainte, iar trupul îi era azvârlit de sus. Alți preoți îi luau și îi jupuiau. Astfel se petreceau întâmplările la templul lui Uitzilopochtli (zeul Diavol). Toate inimile smulse și aduse în dar erau mai apoi aruncate într-un hârdău de lemn. Inimile se numeau „quauhnochitli” (se citește „cuahnocitli”), iar trupurile neînsuflețite – „quauhteca” – trupuri neînsuflețite. După ce îi frigeau la foc, bătrânii, numiți „quaquacuiltin”, duceau trupurile la capela unde stăpânul prizonierilor depusese legământul. Apoi îi sfâșiau în bucăți. O coapsă era rezervată pentru masa lui Montezuma, iar restul se împărțea la personajele de vază sau la rude. În general, ospățul avea loc în casa celui care capturase dușmanul. Carnea era fiartă cu porumb și se dădea fiecăruia într-o strachină o bucată mică, cu zeamă și porumb. Această mâncare se numea „thacatlaolli” (om de porumb). După ce mâncau, se îmbătau.” (secțiunea a II-a, pct. 10)

Sursele imaginilor:

1) http://en.wikipedia.org/wiki/Bernardino_de_Sahag%C3%BAn

2) http://www.anticariat-esoteric.ro/html/nagualism.html

3) http://en.wikipedia.org/wiki/Tzompantli

4) http://en.wikipedia.org/wiki/Xipe_Totec

(Va urma.)


Un comentariu

FUMATUL (10)


Reeditare din data de 7 iulie 2011

Creștinii din zilele noastre fumează

7) Fumatul față în față cu Biblia

7.3) Fumatul este un obicei păgânesc (3)

Marinarii lui Cristofor Columb au fost primii care au adus în patrie, la întoarcerea din prima lor călătorie (în martie 1493) frunze de tutun, însă nu au adus și semințe.

Insula Tobago văzută din satelit (imagine Google Earth)

Tot atunci au fost aduse în Europa și primele boabe de porumb. În anul 1497 călugărul

Imperiul Aztec

spaniol Paolo Romano, unul din[tre] însoțitorii lui Columb, a descris și el obiceiul fumatului, pe care l-a văzut la indieni, precum și planta (tutunul) pe care ei o foloseau. După întoarcerea lui victorioasă în Spania, Columb a mai organizat alte trei expediții transatlantice. Pe data de 31 iulie 1498, în cea de-a treia călătorie pe care a întreprins-o, Columb a descoperit tot în Marea Caraibelor o insulă pe care a numit-o Tobago, în amintirea

Fernando (Hernan) Cortez

obiceiului fumatului pe care îl practicau din plin locuitorii insulei. (Este o insulă mică, muntoasă, având o suprafață de numai 300 de km. pătrați.) În scurtă vreme febra aurului și a îmbogățirii peste noapte a cuprins mulți aventurieri europeni, care au organizat o mulțime de alte expediții spre „Indiile” descoperite de curând. Oceanul Atlantic, până atunci pustiu, a ajuns un furnicar de corăbii care se duceau și se întorceau cărând în Europa bogățiile luate (mai bine zis: jefuite) din noile teritorii pe care le descoperiseră europenii.

Cucerirea Imperiului aztecilor

Pe data de 8 noiembrie 1519, căpitanul spaniol Fernando Cortez (1485 – 1547) intra în Golful Mexic și debarca pe coastele marelui Imperiu al aztecilor cu intenția de a lua în stăpânire pământurile nesfârșite care se întindeau înaintea sa. Cortez avea cu el 11 corăbii deservite de un total de 109 marinari, pe care se îmbarcaseră 508 soldați și 200 de băștinași luați din insula Cuba. Aveau cu ei 10 tunuri mari de bronz, 5 tunuri mai mici, 15 archebuze (un fel de puști

Zeul Quetzalcoatl reprezentat în formă umană

grosolane) precum și 16 cai (aztecii nu cunoșteau calul și se speriau foarte tare când vedeau acest animal. Efectul era și mai puternic atunci când apărea un soldat călare pe cal, deoarece ei credeau că văd un

Montezuma al II-lea

singur animal care are patru picioare, două mâini, două capete și coadă.) Era, totuși, o forță militară foarte mică în comparație cu armatele marelui imperiu pe ale cărui țărmuri debarcaseră și ai căror locuitori se ocupau cu agricultura, meșteșugurile și în mod deosebit cu războiul. Și totuși, în mod incredibil, cu această forță militară modestă, Cortez a reușit să cucerească, între anii 1519 – 1521, uriașul imperiu al aztecilor care la data aceea avea o populație de cel puțin 10 milioane de locuitori! Cum a fost posibil așa ceva? Totul a plecat de la o confuzie fatală pe care au făcut-o locuitorii imperiului, în frunte cu conducătorii lor: ei au crezut că s-a întors marele lor zeu Quetzalcoatl (se citește Chetțalcoatl)! De aceea, după debarcare, Cortez a înaintat fără ca cineva să i se împotrivească. În numai câteva zile, el a ajuns în capitala imperiului, unde a fost primit cu cele mai mari onoruri de către nobilii azteci, în frunte cu regele lor, toți crezând că este marele lor zeu Quetzalcoatl care se întorsese din cer. Profitând de naivitatea aztecilor, Cortez a intrat în capitală și apoi l-a luat prizonier chiar în palatul său pe Montezuma al II-lea, regele aztecilor. Când regele și-a dat seama de confuzie, era prea târziu. El a și murit de supărare, în anul următor, 1520, iar în 1521 imperiul aztecilor a fost

Carol al V-lea al Spaniei

desființat, teritoriile cucerite devenind parte integrantă din ceea ce s-a numit în secolele următoare „Noua Spanie”. În 1525, Fernando Cortez, cuceritorul imperiului aztecilor, a adus tutunul în Europa. El a adus la curtea regelui Carol al V-lea al Spaniei foi și semințe de tutun. Așa și-a început tutunul marșul lui nefericit, dar victorios, în Europa și apoi în toată lumea.

Sursele imaginilor:

1) http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_aztec

2) http://en.wikipedia.org/wiki/Hern%C3%A1n_Cort%C3%A9s

3) http://ro.wikipedia.org/wiki/Quetzalcoatl

4) http://ro.wikipedia.org/wiki/Montezuma_al_II-lea

5) http://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_Quintul

NOTĂ: În articolele următoare despre fumat veți citi lucruri cutremurătoare care, cu siguranță, cel puțin pe unii dintre dumneavoastră, vă va pune pe gânduri! Fiți cu ochii pe acest blog!

(Va urma.)


2 comentarii

LUPTA ÎMPOTRIVA INTRODUCERII ICOANELOR ÎN BISERICĂ (5)


Reeditare din data de 18 iunie 2011

Mihail al II-lea

Fișier:Solidus-Michael II Theophilus-sb1640.jpg

Tulburările au continuat în deceniile următoare, fiind generate de mari frământări la curtea bizantină și de răscoale în imperiu. Următorul împărat, Mihail al II-lea, (un om dotat cu o mare inteligență naturală, dar total incult și care recunoștea că el se pricepe numai la război și la creșterea animalelor) a interzis discuțiile în legătură cu icoanele.

„Noi hotărâm ca, în starea în care am găsit Biserica, în aceeași stare să o lăsăm. De aceea noi statornici ca nimeni să nu cuteze să-și înalțe cuvântul nici împotriva icoanelor, nici pentru ele.”

Credincios acestui principiu, el a poruncit să fie biciuit Methodios, ambasadorul papei, pentru că îndrăznise să-l îndemne să restabilească cultul icoanelor. Doctrina oficială a statului a rămas în continuare împotriva icoanelor. În Bisericile în care mai existau icoane, acestea erau atârnate cât mai sus. Tinerilor li se insufla dispreț față de icoane, ele fiindu-le prezentate ca un produs al ignoranței.

Theophilos (829 – 842)

Theofilos

Cel mai strălucit împărat care a domnit în această perioadă a fost Theophilos. În copilărie el fusese educat de Ioan Grămăticul, teologul erudit care cercetase problema icoanelor și ajunsese la concluzia că închinarea la icoane nu este bună. Theophilos era și el un bun cunoscător al teologiei și în același timp un bărbat de o mare cultură, foarte inteligent și talentat. El a compus chiar poezii și imnuri bisericești. Theophilos a fost ultimul împărat iconoclast. În timpul domniei lui a emis un decret (în 833) prin care anumite mănăstiri din Constantinopol care promovau cultul icoanelor au fost mutate forțat în afara orașelor. Adoratorii și propagatorii cultului icoanelor, îndeosebi călugării, au fost persecutați crunt.

Uneori împăratul avea idei și inițiative surprinzătoare. De exemplu, el se deghiza în straie sărăcăcioase și colinda prin capitală, ca să tragă cu urechea la discuțiile orășenilor și mai ales să vadă cu ce prețuri își vindeau negustorii mărfurile în piețe. Când judeca anumite pricini sau găsea nereguli, era foarte drept și extrem de

Theodora

aspru. Odată a descoperit o corabie de comerț care tocmai acostase la țărm cu o mare încărcătură de produse alimentare. Întrebând a cui este corabia, el a aflat cu uimire că proprietara corăbiei era chiar… soția lui, Tehodora, care se îndeletnicea pe ascuns cu activități comerciale pentru a aduna sume mari de bani. Atunci împăratul i-a întrebat pe cei care erau în jurul lui dacă este cineva care are nevoie de produse alimentare, pe gratis. Curtenii care erau cu el, ca să-l lingușească, i-au spus că sub conducerea lui înțeleaptă nimeni nu are nicio lipsă. Mâniat și considerând că asemenea îndeletniciri negustorești sunt nedemne de soția unui împărat (căreia nu-i lipsea nimic din tot ce și-ar fi dorit), el a poruncit să fie arsă corabia pe loc, cu tot cu mărfuri.

Împăratul a protejat științele și artele. La curtea lui un preot învățat, numit Leon Matematicianul, ajutat de o echipă de bijutiri pricepuți, a construit automate uimitoare: statui făcuți din aur, care răgeau, păuni care băteau din aripi precum și un copac făcut tot din aur în care erau așezate păsări mecanice care cântau. Aceste automate strălucitoare și ornamentate cu aur și pietre prețioase au dus faima curții imperiale bizantine până la marginile pământului. Leon Matematicianul a inventat și un telegraf. Stațiunile telegrafului, construite în toate părțile imperiului și prevăzute cu faruri puternice, trimiteau de la una la alta semnale luminoase prin care știrile se transmiteau cu viteză din cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului. Totuși, în anii domniei lui Theophilos imperiul bizantin a fost greu lovit de dușmanii din afară, îndeosebi de musulmani, care au atacat din mai multe direcții (dinspre răsărit, din Asia Mică, din Egipt și chiar dinspre Italia). Pe deasupra, chiar în timpul când imperiul lui era atacat din toate părțile, Theophilos s-a îmbolnăvit grav. Tradiția ortodoxă susține că pe patul de moarte, la insistențele soției lui, el s-ar fi „pocăit”, recunoscând cultul icoanelor. În memoria populară, Theophilos a rămas ca un împărat luminat și drept, un simbol al înțelepciunii și dreptății.

Împărăteasa Teodora

În anul 830, pe vremea când Theophilos era încă tânăr și necăsătorit, mama vitregă a lui Theophilos a anunțat, după un vechi obicei al curții bizantine, un concurs pentru… căutarea unei mirese pentru viitorul împărat. În scurt timp, la Constantinopol s-au adunat cele mai alese frumuseți din cuprinsul imperiului. Fetele proveneau din cele mai distinse familii nobiliare din imperiu și fuseseră selectate cu grijă de către trimișii împărătesei. Dintre ele, se distingeau două fete nespus de frumoase: Icasia și Theodora.

În ziua alegerii, tânărul prinț Theophilos, îmbrăcat în haine de mare fast și ținând în mână un măr făcut din aur, a venit să-și aleagă mireasa. Foarte emoționat de prezența atâtor fete frumoase, el s-a apropiat de Icasia, care îi plăcuse în mod deosebit și profund derutat de frumusețea ei i-a spus: „Prin femeie ne-a venit nefericirea” (făcând aluzie la mama Eva, cea care a adus în Eden neascultarea de Dumnezeu).

Nevoind să se lase mai prejos, fata i-a răspuns: „Dar tot prin femeie i-a venit și mântuirea” (referindu-se la mama Mântuitorului nostru). Însă acest răspuns inteligent l-a derutat și mai tare pe tânărul prinț. Neștiind pe moment ce să mai zică, Theophilos s-a speriat de Icasia, găsind-o prea deșteaptă pentru el.

A făcut câțiva pași mai departe, îndepărtându-se de ea și i-a dat mărul de aur Theodorei, care era în apropiere. Așa a ajuns Theodora mireasa multrâvnitului moștenitor al tronului. Nespus de întristată, Icasia, rivala ei nu mai puțin frumoasă, nu s-a mai căsătorit după aceea. Ea s-a dus să-și plângă amarul într-o mănăstire, regretând că nu a știut să-și țină gura atunci când a trebuit.

La mănăstire, datorită inteligenței și talentului ei, a ajuns mai apoi o poetă celebră.

Căsătorită cu Theophilos, Theodora a rămas văduvă în anul 842, după 12 ani de căsătorie. Deoarece fiul ei, viitorul împărat Mihail al III-leaera încă mic, Theodora a

Mihail al III-lea Bețivul

fost proclamată împărăteasă regentă. Iată că istoria se repetă uneori. Această împărăteasă rămăsese văduvă, iar fiul ei era de

Chiril și Methodiu

asemenea minor, ca și predecesoarea ei Irina, ce domnise în urmă cu 50 de ani. Și tot ca și ea, Theodora era o mare adoratoare a icoanelor. Fiind foarte superstițioasă din fire, ea era terorizată de gândul că fostul ei soț va merge în iad, deoarece în timpul vieții lui nu numai că refuzase să se închine la icoane, dar chiar luptase împotriva lor. Pe deasupra el dăduse ordin ca Bisericile să fie despoiate de icoane și desființate mănăstirile în care era promovată închinarea la icoane.

Odată, auzind că sora lui, numită Teoctista, le învăța pe fiicele lui să facă cruce, le-a interzis acestora s-o mai viziteze. Nu a lipsit mult ca însăși Theodora, soția lui, să fie condamnată la moarte, fiind denunțată că ține ascunse în secret niște icoane.

Acum Theodora se simțea obligată să facă tot ce putea pentru readucerea icoanelor în Biserici, în speranța că prin aceasta va răscumpăra „păcatele” soțului ei. Ea a început imediat pregătirile pentru restabilirea cultului icoanelor, lucru pe care îl considera de cea mai mare importanță și deosebit de urgent. Mai întâi, ea i-a îndepărtat de la curte pe foștii colaboratori ai

soțului ei. Leon Matematicianul a trebuit să plece de la curte, pierzându-și și postul de mitropolit al Thesalonicului. Ioan Grămăticul, care ajunsese Patriarh, a fost destituit și înlocuit cu Methodiu, mare adorator al icoanelor. Desigur, asta a atras un lanț de alte destituiri, așa încât, în scurtă vreme, pe posturile cheie din Biserică au fost numiți ierarhi care erau adoratori ai icoanelor (iconoduli).

(Va urma.)


12 comentarii

ÎNTREBĂRILE ZILEI


Reeditare din data de 6 mai 2011

După cum bine se știe, pastorul Vladimir Pustan, unul dintre cei mai apreciați din lumea evanghelică, fiind invitat de reputatul interpret și preot Cristian Pomohaci în Biserica Ortodoxă din satul Moșuni, a avut posibilitatea de a predica acolo despre pocăință. Pentru acest lucru unii l-au apreciat, din partea altora și-a atras oprobiul public. Dacă duminica viitoare ai fi invitat să predici Evanghelia într-o biserica ortodoxă sau catolică, ce ai face tu? Cum ai reacționa în fața criticilor? Care ar fi mesajul biblic pe care l-ai aborda?


Scrie un comentariu

SUBIECTUL ZILEI – 22 aprilie 2011


Reeditare din data de 22 aprilie 2011

„Bărbații lui Iuda au venit și au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda.” (2 Samuel 2: 4a). De ce a mai fost nevoie ca David să fie uns încă o dată devreme ce el fusese uns de Samuel? Această a doua ungere era, de fapt, o reconfirmare a investirii sale cu această autoritate?


2 comentarii

SUBIECTUL ZILEI – 21 aprilie 2011


Reeditare din data de 21 aprilie 2011

„PSALMUL 23
1. Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.
2. El mă duce în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă;
3. îmi învioreză sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.
4. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.
5. Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn și paharul meu este plin de dă peste el.
6. Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.”
La psalmul acesta nu am decât două întrebări:
1) Cum ar trebui să fie păstorul unei biserici?
2) Se mai călăuzesc păstorii bisericilor după psalmul acesta și – în general – după Cuvântul lui Dumnezeu?


8 comentarii

SUBIECTUL ZILEI – 19 aprilie 2011


Reeditare din data de 19 aprilie 2011

În dimineața aceasta, vizionând știrile de pe un anumit canal tv, am înțeles că un profesor din Marea Britanie a afirmat, în urma cercetărilor efectuate de domnia sa, că Cina cea de Taină (Cina Domnului) nu ar fi avut loc în joia dinaintea Paștelui, ci în ziua de miercuri, adică cu o zi mai devreme, în data de 1 aprilie a anului 33. Poate că această informație nu este foarte relevantă din punct de vedere religios, dar cred că este un lucru care ne-ar putea „instiga” la cercetarea mai atentă a Sfintelor Scripturi. Sunt tare curios să aflu care este opinia dumneavoastră în legătură cu această „descoperire”.