EvangheBlog – Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)


Scrie un comentariu

FUMATUL (19)


Reeditare din data de 21 iulie 2012

8) AI VREA SĂ SCAPI DE FUMAT?

8.1) „Eliberarea” prin propria voință

Mulți oameni care fumează își dau seama că sunt robii unui viciu și ar vrea să scape de el. Din nefericire, ei nu înțeleg lucrurile în sens spiritual. Ei își închipuie că fumatul este pur și simplu un obicei de care te poți despărți, „dacă ai suficientă voință”, spun ei. Este adevărat că unii oameni s-au lăsat de fumat prin propria lor voință. Și eu cred că este posibil, căci Dumnezeu îi dă dreptul omului să-și aleagă drumul pe care vrea să meargă. Însă acești oameni sunt foarte puțini. De ce? Pentru că atunci când atrage pe un om în acest viciu, Diavolul îi atacă și voința. De asemenea, în om s-au format niște reflexe artificiale, foarte greu de anulat și pe care voința slăbită a fumătorului nu le mai poate controla.

Putem să înțelegem cum se formează aceste reflexe artificiale extrem de puternice dacă ne vom gândi la mecanismele delicate și complexe care

NEURON

asigură transmiterea semnalelor nervoase de la o celulă la alta în interiorul creierului. Neuronii au la capete ramificații care se termină cu niște umflături minuscule (seamănă cu niște ciupercuțe) și prin care ei se cuplează electric cu neuronii din apropierea lor. Numai că terminațiile (ciupercuțele) nu se ating cu cele ale celulelor învecinate. Ele sunt așezate foarte aproape unele de altele, iar transmiterea semnalului nervos de la o terminație la alta se face prin intermediul unor substanțe chimice secretate de ele, substanțe care se numesc mediatori. În timpul funcționării celulei (transmiterii semnalelor), aceste substanțe se consumă, fiind necesar să fie mereu înlocuite. Când celula nervoasă este odihnită, terminațiile ei secretă mediatorii în mare cantitate, așa că transmiterea semnalelor se face cu ușurință, sistemul nervos funcționează eficient și omul are senzația de bună dispoziție și de poftă de muncă. În schimb, când celulele nervoase sunt obosite secreția mediatorilor se micșorează, semnalele nervoase se transmit cu dificultate și apare senzația de oboseală și nevoie de somn. În timpul somnului capacitatea naturală de secreție a mediatorilor se reface. Mecanismul acesta al secreției de mediatori protejează, așadar, celula nervoasă împotriva solicitărilor excesive, asigurându-i perioadele de odihnă atât de necesare. Să vedem acum ce perturbație produce fumatul în acest mecanism atât de inteligent lăsat de Dumnezeu. Din nefericire, nicotina conținută în tutun și introdusă în organism prin fumat poate înlocui, în oarecare măsură, funcția mediatorilor, adică a substanțelor chimice naturale care asigurau transmiterea semnalelor nervoase de la o celulă nervoasă la alta. (Același efect îl au și cofeina conținută în cafea și mai ales unele droguri, care produc adevărate „scurtcircuite” în interiorul sistemului nervos al omului.)

Revenind la efectul nicotinei, vom înțelege acum de unde vine senzația de oarecare „înviorare”, de „recăpătare” a puterii de muncă pe care o simte fumătorul atunci când fumează. Nicotina pătrunsă în organism a preluat funcția mediatorilor, mediatori pe care sistemul său nervos obosit refuză să-i mai producă.

Însă cu ce preț a fost obținută această senzație de „reînviorare”? Ea nu este ceva real, ea a fost obținută în mod artificial. În loc ca sistemul nervos să fie lăsat să se odihnească, el este silit să funcționeze în continuare prin mijloace artificiale. Este ca și cum un căruțaș neomenos, în loc să-și lase caii obosiți să se bucure de binemeritata odihnă, îi tot lovește cu biciul fără milă, obligându-i să meargă mai departe. Tot așa își „biciuiește” și fumătorul sistemul său nervos obosit, obligându-l să funcționeze în continuare. Rezultatul va fi că după un timp, din cauza suprasolicitării, tot mai multe celule nervoase vor muri. Este știut că celula nervoasă este singurul tip de celulă din corp care nu se înmulțește, așa că o celulă nervoasă moartă nu se mai reface, fiind necesar să fie înlocuită cu alta. Așadar, fumatul conduce la degradarea treptată și scăderea continuă a performanțelor intelectuale ale fumătorului.

Dar efectul cel mai nefericit este altul. În foarte scurt timp, din cauza aportului de nicotină din exterior, secreția naturală de mediatori se reduce foarte mult. (Sistemul nervos se „lenevește” și așteaptă acum să fie alimentat merei din afară cu substanțe care să îndeplinească rolul mediatorilor.) Nici chiar odihna nu mai ajută la nimic. Rezultatul va fi că omul se va simți obosit chiar și după ce a dormit și va fi din nou tentat să-și aprindă din nou și din nou altă țigară pentru a-și înviora sistemul său nervos, a cărui funcționare naturală a fost grav perturbată.

Cu centrul voinței răvășit de forțele întunericului și având pe deasupra și niște reflexe formate de ani de zile de când fumezi, este extrem de greu, aproape imposibil, să te lași singur de fumat. De aceea imensa majoritate a fumătorilor nu pot să se lase de fumat și – ca niște robi ce sunt – trebuie să fumeze mai departe mai mult și tot mai mult, până la distrugerea lor definitivă. Totuși, este clar că dacă un fumător vrea să-și scape sufletul și să nu meargă în iad după ce va muri, el trebuie să facă ceva în această viață ca să scape de fumat. Ce este de făcut? Răspunsul la această întrebare poate fi găsit în Biblie.

Surse imagini: pozehaioase.ro, wikipedia.ro

Anunțuri


Scrie un comentariu

FUMATUL (16)


Reeditare din data de 13 iulie 2012

7.7) Fumătorul este un „fiu risipitor”

„El (Isus) a mai zis: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească.”  (Luca 15:11-24)

În „Pilda fiului risipitor” din Evanghelia după Luca (capitolul 15), Domnul Isus ne spune că fiul cel mai mic, după ce și-a cerut de la tatăl său partea de avere, s-a dus și a risipit-o în destrăbălări, într-o țară depărtată, așa că până la urmă a ajuns să pască porcii. Dar oare la ce se referă „partea de avere” pe care a risipit-o el? Ce este „partea de avere” pe care o dă Dumnezeu fiecărui om și pe care atâția o risipesc?

CANCER PULMONAR

CANCER PULMONAR

„Partea de avere” este tot ceea ce îi dă Dumnezeu omului prin naștere. Dumnezeu ți-a dat un trup, ți-a dat mâini și picioare, ți-a dat ochi ca să vezi, plămâni ca să respiri, ți-a dat atâtea daruri prețioase. Cât costă un ochi? Dar o mână, dar un picior, dar inima? Vedeți, sunt daruri scumpe, cărora nici nu li se poate pune vreun preț! Cât costă cei doi plămâni? Nu li se poate spune prețul. Dumnezeu i-a dat și fumătorului doi plămâni, iar el îi murdărește și îi distruge în fiecare zi cu fum de țigară. Nu este asta risipă? Desigur că este o mare risipă! Și vine și ziua când averea dată de Dumnezeu începe să se termine. Plămânul nu este din oțel inoxidabil, [ca] să nu se distrugă! Vine și ziua când constați că ai bronșită cronică sau astm bronșic sau poate chiar cancer pulmonar și atunci trebuie să dai ochii cu moartea.

Rob la porci. Dar nu numai atât. Domnul Isus ne spune că, după ce și-a risipit partea de avere cu mare ușurătate, fiul risipitor s-a dus și – de nevoie – s-a angajat ca argat la un proprietar bogat de prin locurile acelea, care l-a trimis cu porcii la păscut și care îl ținea și flămând.

Stăpânul acesta crud și nemilos din pildă îl reprezintă pe Diavolul. Dacă ai început să mergi pe calea fumatului, vei constata, într-un timp destul de scurt, că ai ajuns și tu rob la stăpânul acesta și de-acum înainte te va pune să-i paști porcii. Constați că țigara a pus stăpânire pe tine și de-acum te-a înrobit, ești sclavul ei, de fapt ai ajuns sclavul Diavolului.

De-acum încolo va trebui să cheltuiești mereu din banii tăi pentru țigări. Și când nu vei avea bani, va trebui să te împrumuți. Asta pentru că ai devenit rob, iar acum Diavolul, stăpânul tău, te trimite zilnic să-i paști porcii pe câmpiile murdare ale păcatului. Și robia ta va deveni din ce în ce mai grea. Stăpânul tău nemilos îți va mări mereu „norma”. Va trebui să mărești treptat doza zilnică de țigări fumate. Ba încă el te va scula și din somn chiar și noaptea și te va trimite cu porcii lui la păscut. Va trebui să fumezi din ce în ca mai mult, și ziua și noaptea, și să cheltuiești din ce în ce mai mulți bani pe țigări. Unii au ajuns să fumeze două sau chiar trei pachete de țigări pe zi! Va trebui să faci lucruri din ce în ce mai urâte și mai respingătoare, așa încât, până la urmă, chiar ție însuți îți va fi scârbă că le faci, dar nu vei avea cum să scapi, va trebui să le faci, pentru că acum nu mai ești liber cum erai odată, ești rob! Eu (autorul – fratele pastor Viorel Ungureanu, aici și peste tot în articolele despre fumat – n.n.) am văzut de nenumărate ori oameni în jurul meu zbătându-se în această amară și grea robie.

Cunosc pe un om în vârstă, fumător, care a fumat toată viața lui și care acum, la bătrânețe, își dă toată pensia pentru țigări, iar de mâncat mănâncă din pensia soției lui. Când el primește pensia, o consumă toată într-o singură zi, plătind datoriile făcute luna trecută. Apoi, în luna următoare, face alte datorii, deoarece trebuie mereu să fumeze.

Îmi amintesc că, uneori, când stăteam de vorbă cu vreun călător în tren și îi spuneam ceva din Biblie, mi se întâmpla următorul lucru: dacă cel cu care vorbeam era fumător, îl vedeam cum, la un moment dat, se ridica brusc în picioare și îmi spunea: „Vă rog să mă scuzați, dar trebuie să ies afară pe culoar, să fumez o țigară.” Și ieșea și se ducea să fumeze. Mi s-a întâmplat asta chiar și când vorbeam cu oamenii despre pilda fiului risipitor și despre stăpânul care îi trimite cu porcii la păscut, pe cei care au ajuns robii lui. Și când oamenii cu care stăteam de vorbă se ridicau și se duceau să fumeze, mă gândeam că acest stăpân i-a spus și omului acestuia chiar acum: „Ce stai și-l asculți pe ăsta cu Evanghelia? Ție nu-ți trebuie Evanghelie! Treci la păscut porcii!” Și bietul rob se ducea să execute ordinul.

Pe baza celor spuse în această pildă, înțelegem că toți oamenii care fumează sunt „fii risipitori” și „robi ai păcatului”, care au ajuns să pască porcii Diavolului. Consecința directă a acestei situații tragice este că dacă oamenii care au ajuns în această stare nu fac nimic [ca] să scape din această robie, când vor muri ei nu vor fi primiți în Împărăția Cerurilor, ci vor fi trimiși în iad.

EFECTELE FUMATULUI!!! FIȚI FOARTE ATENȚI, MAI ALES DACĂ ȘTIȚI ENGLEZĂ! EU AM RĂMAS MUT DE UIMIRE!

 

Sursele imaginilor: resurse pentru CATEHEZĂ.ro, PozeMedicale.org

(Va urma.)


Scrie un comentariu

FUMATUL (18)


Reeditare din data de 15 iulie 2012

7.8) Robii păcatului nu vor fi primiți în Împărăția Cerurilor

Situația în care un om a ajuns să cadă în robie spirituală, să fie un rob al păcatului, în consecință un rob al Diavolului, este tragică prin ea însăși. Viața acelui om este un chin. Dar aspectul cel mai periculos este că o asemenea robie poate avea consecințe eterne. Dacă omul nu se luptă, dacă nu se zbate să scape din această robie spirituală, după moarte el nu va mai fi primit în Împărăția Cerurilor.

LA CE BUN TOATE ASTEA DACĂ, ATUNCI CÂND MORI, NU EȘTI ÎMPĂCAT CU DUMNEZEU ȘI AI PIERDUT ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR?

Concepția populară potrivit căreia la înmormântare preotul îl „dezleagă” de păcatele lui pe moș Costică, cel care a murit în șanț cu țigara în gură și sticla de băutură în buzunar, și îl mută în „loc luminat, loc cu verdeață, de unde toată durerea, întristarea și lăcrimarea au fugit” este numai o dorință pioasă a celor care au rămas pe pământ, dar, din nefericire, nu are nicio bază biblică.

Iată ce a spus Domnul Isus despre cei care trăiesc în robie păcatului:

„Oricine trăiește în păcat, este rob al păcatului. Și robul nu rămâne pururea în casă, fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face liberi, veți fi cu adevărat liberi.” (Ioan 8: 34-36)

Să vedem mai îndeaproape ce înseamnă aceste cuvinte:

A. În primul rând, aici se spune încă o dată că practicarea unui păcat te duce la robie spirituală („oricine trăiește în păcat este rob al păcatului”). Pe vremea când Domnul Isus spunea aceste cuvinte, lumea se afla în orânduirea sclavagistă, pretutindeni erau o mulțime de sclavi, așa că oamenii știau prea bine ce înseamnă un sclav, un rob. Sclavul trebuia să execute ceea ce poruncea stăpânul lui. Dacă trăiești în păcat, ajungi sclav al Diavolului și va trebui să execuți ordinele Diavolului. Fumezi? Înseamnă că ești rob al acestui păcat și – în consecință – rob al Diavolului.

B. Un al doilea lucru pe care îl spune Domnul Isus aici este că: „robul nu rămâne pururea în casă, fiul însă rămâne pururea.”

Dumnezeu are o Împărăție în cer. Această Împărăție este denumită uneori de către Domnul Isus „casa Tatălui Meu”. De exemplu, El spune: În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc și după ce vă voi pregăti un loc Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi.” (Evanghelia după Ioan 14: 2, 3)

Așadar, Domnul Isus Se va întoarce, îi va lua pe credincioșii Lui, îi va duce în cer, în „casa Tatălui” din cer, adică în Împărăția lui Dumnezeu. Dar pe cine îi va lua Domnul Isus și îi va duce acolo? Pe robii păcatului, pe cei ce zac în robia Diavolului? Desigur că nu! El îi va lua pe cei care au fost eliberați din robia păcatului și au devenit fii ai lui Dumnezeu. Să observăm că în textul biblic care a fost citat, cuvântul „fiul” este scris cu literă mică, pentru că aici este vorba de orice om care a fost eliberat de robia păcatului și a devenit definitiv un fiu al lui Dumnezeu, un copil al lui Dumnezeu.

Cei ce au fost biruiți de viciul demonic al fumatului nu mai sunt oameni liberi, ci robi ai păcatului și – în consecință – robi ai Diavolului. Dacă ei nu se vor strădui din toate puterile, dacă nu-L vor ruga pe Domnul Isus să-i scape de această robie cât timp mai sunt în viață, după moarte nu vor mai fi primiți în Raiul lui Dumnezeu, ci vor merge în focul cel veșnic al iadului.

În cer nu se ajunge cu țigara aprinsă în mână și în Raiul lui Dumnezeu nu se fumează. Nu te înșela singur! Spune, ai îndrăzni tu să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu sau a Domnului Isus Hristos cu țigara aprinsă în mână? Nu? De ce, dacă fumatul nu este ceva atât de rău?

Însă fiecare om știe că fumatul este ceva rău și urât, știe că este un mare păcat înaintea lui Dumnezeu. Numai că oamenii nu vor să recunoască asta.  Iar alții care recunosc ar vrea, sărmanii, să scape de fumat, dar nu mai pot, pentru că au fost fii risipitori și, între timp, au ajuns robi ai Diavolului. Care, de-acum înainte, îi trimite în fiecare zi cu porcii lui la păscut. Fumatul este un obicei păcătos, o poftă inspirată de Diavolul. Prin fumat, omul se distruge pe el însuși și, în același timp, își atrage asupra lui pedeapsa lui Dumnezeu.

În data de 29 iunie 1973, cetățeanul B.G. din județul Satu Mare (Gavril Bărnuțiu – n.n., vezi video mai jos), a avut o stare de moarte clinică. El a fost declarat mort de către medicii spitalului din Șimleul Silvaniei, unde fusese dus de către membrii familiei sale, și – deoarece medicii constataseră că a murit – a fost depus la morgă. Dar la câteva ore a revenit la viață, în morga spitalului. După această experiență cu totul neobișnuită, el a povestit în repetate rânduri ceea ce a văzut „pe lumea cealaltă”. Vorbind despre iad și despre ceea ce văzuse acolo, B.G. a declarat că toți aceia care aici, în această viață, fumează, prin jarul țigării aprinse pe care o țin în mână Îi arată lui Dumnezeu că ei sunt de acord ca după această viață să fie trimiș în iad. Așadar, când omul ține în mână țigara aprinsă, el Îi arată lui Dumnezeu că și-a ales focul iadului și că vrea să meargă acolo.

Se povestește că în secolul 16 un nobil englez numit Raleygh a făcut o călătorie în Lumea Nouă și – printre alte lucruri pe care și le-a adus de acolo – și-a adus și o pipă, împreună cu o ladă mare, plină cu frunze de tutun. După ce s-a întors acasă, se retrăgea, din când în când, într-o anumită cameră a castelului său și fuma acolo. Dar s-a întâmplat că într-o zi servitorul lui a intrat pe neașteptate în camera aceea și l-a văzut pe stăpânul său fumând. Numai că servitorul acela nu mai văzuse niciodată până atunci un om fumând. De aceea, s-a speriat foarte tare ș

Tot așa putem să înțelegem că oamenii care fumează au luat foc și sunt deja cuprinși de flăcările iadului. Numai că ei, sărmanii, deocamdată nu-și dau seama de asta. Să facă Domnul ca citirea acestor pagini (articole – n.n.) să fie ca o găleată rece de apă turnată peste conștiințele lor, care să-i trezească și să-i ajute să scape de flăcările iadului, care deja i-au învăluit! Amin!i, fără să mai zică o vorbă, a ieșit repede și s-a întors cu o găleată plină cu apă pe care i-a aruncat-o stăpânului drept în față. De ce? Când a intrat el prima oară în cameră și a văzut că stăpânului său îi ieșea fum pe nas, a crezut că stăpânul a luat foc și s-a dus și a adus apă ca să-l stingă.

Sursa imaginilor: vipdeva (www.vipdeva.ro)

(Va urma.)


Un comentariu

FUMATUL (15)


Reeditare din data de 12 iulie 2012

După o foarte lungă perioadă de timp, reluăm articolele pe tema fumatului din cartea fratelui Viorel Ungureanu intitulată „Abecedarul mântuirii”. Pentru cine dorește, articolele anterioare le găsiți accesând următoarele link-uri:

1. FUMATUL (1)

2. FUMATUL (2)

3. FUMATUL (3)

4. FUMATUL (4)

5. FUMATUL (5)

6. FUMATUL (6)

7. FUMATUL (7)

8. FUMATUL (8)

9. FUMATUL (9)

10. FUMATUL (10)

11. FUMATUL (11)

12. FUMATUL (12)

13. FUMATUL (13)

14. FUMATUL (14)

7.6: Fumatul încalcă cele mai mari porunci lăsate de Domnul Isus

În Evanghelia după Matei citim că, odată, un învățător al Legii (un om care învăța pe alții Legea ce fusese dată poporului Israel prin proorocul Moise) i-a pus Domnului Isus următoarea întrebare: „Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii. (Evanghelia după Matei, 22: 36-40) Uitându-ne cu atenție la aceste sfinte cuvinte ale Mântuitorului, vedem că există trei direcții în care El spune să iubești”:

– să iubești pe Dumnezeu,

– să iubești pe aproapele tăuadică pe orice om care este în jurul tău și

– să te iubești și pe tine însuți.

Aici avem cel mai simplu și cel mai esențial îndreptar pentru trăirea unei vieți după voia lui Dumnezeu. Atunci când vrem să știm dacă un lucru este bun sau rău, putem să-l judecăm prin prisma îndreptarului acesta. Asta înseamnă că atunci când întreprindem o anumită acțiune, trebuie să avem grijă în primul rând ca nimic din ceea ce facem să nu fie îndreptat împotriva lui Dumnezeu.

De asemenea, să nu facă vreun rău împotriva oricăruia din[tre] semenii din jurul nostru.

Și, în sfârșit, să nu ne facă rău nouă înșine. Asta spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Odată înțelese aceste adevăruri elementare, să vedem cum se împacă obiceiul fumatului cu aceste trei direcții arătate de Domnul Isus în care trebuie să se manifeste iubirea noastră.

Cum Îl iubește omul care fumează pe Dumnezeu, cum îl iubește pe aproapele lui și cum se iubește pe sine însuși prin practicarea fumatului? Vedem imediat că fumatul nu se împacă deloc cu cele trei direcții de iubire arătate mai sus; dimpotrivă, fumatul lovește în aceste trei direcții!

1. În primul rând, atunci când fumează, fumătorul participă la bătaia de joc a diavolului (așa cum am arătat înainte – într-unul dintre articolele anterioare, n.n.), de aceea el Îl jignește și Îl întristează pe Dumnezeu. Chiar și un om s-ar mâhni când ar afla că fiul lui fumează sau când l-ar vedea fumând. Cu atât mai mult Dumnezeu se mâhnește văzând cum omul, creația Lui, se degradează prin obiceiul acesta păcătos al fumatului.

2. Apoi cine nu știe că fumatul face atât de mult rău celor din jurul fumătorului, oameni care nu fumează, dar care sunt obligați să inhaleze și ei fum de țigară? Se apreciază că în lume mor anual 3.000 de oameni care nu sunt fumători, dar care au stat în fumul produs de cei care fumau în jurul lor. Fumatul face rău și deranjează mult pe cei din jurul fumătorului, care sunt obligați, fără voia lor, să inhaleze fumul ieșit din plămânii și din țigara lui aprinsă. Poate să spună un fumător că atunci când fumează, murdărind aerul pe care îl respiră aproapele, își „iubește aproapele”? Desigur că nu! Fumatul nu reprezintă o iubire a aproapelui, fumatul face mult rău celor din jurul fumătorului.

3. Dar fumatul lovește cel mai mult în cea de-a treia direcție. Fumătorul se lovește pe sine însuși, otrăvindu-se lent cu fumul de țigară, cu nicotina, cu acidul cianhidric, cu oxidul de carbon, cu acetaldehida și cu zecile de gudroane care se formează în timpul arderii tutunului, la temperatura de 880 de grade Celsius, care se realizează în timpul arderii unei țigări.

Dealtfel, se poate face o experiență simplă care ne arată foarte convingător ce înseamnă fumul de țigară. Cereți unui fumător să sufle fumul de țigară pe care l-a tras în piept printr-o batistă albă și curată, împăturită în mai multe straturi, sau printr-un teanc de șervețele albe. După ce el va sufla fumul, veți vedea că pe batistă a rămas o pată rotundă, de culoare galben-maronie, cu miros urât. Despăturiți batista și veți vedea cu uimire aceeași pată, repetată pe toate straturile de pânză. Încercați să spălați batista și veți vedea cât de greu se spală petele. Toată murdăria aceea, de pe toate straturile de pânză sau de hârtie, a provenit dintr-un singur fum de țigară. Iată ce trage fumătorul în plămâni, de sute de mii, poate de milioane de ori, în timpul vieții lui!

Poate el să spună că se poartă cu iubire față de propriul lui trup atunci când fumează? Nicidecum, el își otrăvește și își ucide lent trupul său.

În concluzie, fumatul nu este o manifestare a iubirii noastre față de Dumnezeu. De fapt, este ceva îndreptat împotriva lui Dumnezeu, ceva care mâhnește pe Dumnezeu. Fumatul nu este o manifestare a iubirii față de aproapele nostru, de fapt el face rău aproapelui. Și, în sfârșit, fumătorul își face rău lui însuși! Așadar, fumatul lovește în toate aceste trei direcții despre care Domnul Isus a spus că trebuie să ne iubim.

Fumatul reprezintă o încălcare a celor mai de bază porunci lăsate de Mântuitorul nostru. De aceea, fumatul nu poate să fie o îndeletnicire permisă creștinilor, care, chiar prin numele pe care îl poartă, spun că sunt ucenicii lui Cristos. Ce ucenic al lui Cristos este acela când el calcă zilnic în picioare chiar cele mai fundamentale porunci lăsate de Învățătorul lui?

Așadar, adevărații creștini nu trebuie să fumeze!

Sursa imaginilor: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERĂ, Metoda UȘOARĂ – renunță la fumat!

(Va urma.)


Un comentariu

FUMATUL (14)


Reeditare din data de 16 octombrie 2011

7.5: „Tămâia Diavolului”

În popor se mai spune că tutunul este „tămâia Diavolului”. Nu trebuie să se supere nimeni că am spus aceste cuvinte, căci nu am inventat eu această expresie, așa spune poporul. În vechime se ardea tămâie în timpul ceremoniilor de la Templul din Ierusalim, spre slava lui Dumnezeu. Dar astăzi, când tu fumezi, spre slava cui crezi că se înalță norii de fum care ies din țigara ta aprinsă? Spre slava lui Dumnezeu? Nicidecum! Tu trebuie să fii cinstit cu tine însuți și să recunoști că atunci când tu fumezi, fumezi spre slava Diavolului, nu a lui Dumnezeu!

Ruinele Templului lui Solomon

Mai este ceva. În Noul Testament nu mai există un Templu făcut de mâini omenești, unde oamenii să se ducă să ardă tămâie în cinstea lui Dumnezeu, dar ni se spune că trupul fiecărui creștin trebuie să fie un Templu al Duhului Sfânt.

„Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu?” (Epistola 1-a către Corinteni, 6: 19)

Cuvântul lui Dumnezeu spune că trupul unui creștin adevărat este un templu, în care locuiește Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Dar ne întrebăm: cum ar putea să locuiască Duhul Sfânt într-un trup invadat mereu de fum de țigară și otrăvit de valuri de nicotină? Dacă tu spui că ești creștin și totuși fumezi, crezi că mai locuiește Duhul Sfânt în tine? Ce templu mai poate fi acela? Crezi că mai stă Duhul Sfânt în trupul tău, să-L afumi tu în fiecare zi cu țigările tale? Cel mai elementar simț interior ne spune că Duhul Sfânt nu locuiește într-un trup în care se afumă mereu cu „tămâia Diavolului”!

Sursa imaginii: http://imagini.hartaisrael.ro/album-442/Templul_lui_Solomon.html

(Va urma.)


7 comentarii

FUMATUL (13)


Reeditare din data de 10 august 2011

7.4) O mare ofensă adusă lui Dumnezeu

Îmi aduc aminte că, pe vremea când eram la școală, uneori era adus în clasa noastră înaintea orei de anatomie un schelet de om. Era un schelet autentic, nu ca acelea făcute din material plastic care există astăzi prin școli. Cine știe al cărui nefericit, poate mort în război, fusese scheletul acela! Oasele scheletului, frumos curățate și lustruite, erau găurite la capete și legate între ele cu sârmă subțire, care aproape că nu se vedea. Scheletul era fixat pe un suport vertical de lemn care avea la bază o placă masivă, ca să stea în picioare. Laborantul școlii venea în pauză cu scheletul bălăngănindu-se, îl aducea în clasă și îl lăsa acolo, spunându-ne să nu ne atingem de el. Bineînțeles că, după ce pleca laborantul, începea distracția. De exemplu: un băiat lua pe furiș căciula altui coleg, alerga repede în față și o punea pe craniul scheletului. Toți se prăpădeau de râs, inclusiv proprietarul căciulii, până când o recunoștea și se ducea furios s-o recupereze. Altul făcea la fel cu un fular. Însă absolut de fiecare dată se găsea cineva care să răsucească o bucată de hârtie, făcând un tub ce semăna cu o țigară și să o pună între dinții scheletului. Stând așa cuminte, cu „țigara” în gură, scheletul aștepta să se sune de începerea orei și să vină profesorul. Care, fiind obișnuit și, probabil, plictisit de această veșnică distracție a copiilor, îi scotea țigara dintre fălci, o arunca la coșul de gunoi și își începea ora de anatomie. Mulți ani după aceea m-am tot întrebat de ce țineau copiii atât de mult să-i pună de fiecare dată scheletului o țigară în gură. Chiar dacă nu era o țigară adevărată.

Nu știu dacă și dvs. ați asistat la asemenea distracții la școală, însă sunt sigur că ați văzut altceva. Când este o campanie electorală, în oraș se pun pretutindeni o mulțime de afișe cu pozele candidaților la alegeri. Și cred că ați văzut cum unele dintre aceste afișe sunt batjocorite de către cei care nu-i simpatizează pe candidații de pe afiș. Cineva se duce cu un marker în mână și îi desenează celui de pe afiș, în colțul gurii , o țigară, eventual din care iese și fum. Când a făcut așa ceva, batjocura este evidentă!

Să ne mai gândim la un alt exemplu. Să presupunem că un pictor a lucrat ani de zile la portretul unui om, pe care acum l-a terminat și l-a făcut foarte frumos. Dar pictorul și-a lăsat opera pe șevalet și a plecat undeva și iată că acum, în lipsă-i, în atelier a pătruns dușmanul acelui pictor, care îl urăște foarte mult pe pictor.

Rânjind, dușmanul ia o pensulă și – apropiindu-se de tablou – îi desenează omului de pe tablou o țigară în colțul gurii. Apoi pleacă satisfăcut că, batjocorind opera pictorului, l-a batjocorit chiar pe pictor.

Cele spuse mai sus ne vor ajuta, poate, să înțelegem un aspect la care poate nu ne-am gândit niciodată. V-ați gândit că fumatul este o batjocorire, o ofensă adusă lui Dumnezeu? În Sfânta Scriptură ni se spune că omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Iată ce este scris în cartea Genezei, la capitolul 1:

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut pe om după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească și parte femeiască i-au făcut.” (Geneza 1: 27)

Comentariu. Are Dumnezeu chip? Are El trup ca și noi, oamenii? Domnul Isus Hristos ne-a învățat că Dumnezeu este o ființă spirituală, care nu are un trup material, așa cum avem noi.

Dumnezeu este Duh, și cine I se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr.” (Evanghelia după Ioan, 4: 24)

Un duh nu are carne și oase, cum vedeți că am Eu.” (Evanghelia după Luca, 24: 39)

Teofaniile. Totuși, în Sfânta Scriptură sunt câteva locuri în care este scris că Dumnezeu S-a arătat oamenilor și în mod vizibil. Când citim aceste pasaje biblice vedem că, prin felul în care sunt ele redactate, ni se sugerează că, în cazurile respective, Dumnezeu S-a arătat într-o formă asemănătoare omului.

„Mă uitam la aceste lucruri până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada și părul capului Lui era ca niște lână curată…” (Cartea lui Daniel, 7: 9)

„Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab și Abihu și cu șaptezeci de bătrâni ai lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu lui Israel. Sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safie, străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui.” (Cartea Exodului, 24: 9, 10)

Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și iată că în cer era pus un scaun de domnie și pe scaunul acela de domnie ședea Cineva. Cel ce ședea pe el avea înfățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu, ca o piatră de smarald la vedere.” (Cartea Apocalipsei, 4: 2, 3)

Teologii numesc aceste apariții descrise în Sfânta Scriptură teofanii. Însă am văzut mai sus că, deși Dumnezeu binevoise să se arate uneori sub forma aceasta oamenilor, nu înseamnă că El însuși este un om. Totuși, în unele situații în care El s-a arătat oamenilor, S-a arătat într-o formă asemănătoare cu a omului.

Acum putem să înțelegem de ce Diavolul este atât de pornit împotriva omului: pentru că omul seamănă cu Dumnezeu chiar și la înfățișare. De asemenea, vom înțelege și aspectul de batjocorire pe care îl are fumatul și de care fumătorii nu-și dau deloc seama. Când îl învață pe om să-și pună o țigară în gură și să scoată fumul pe nas, Diavolul face o caricatură din omul care este creat după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu!”, cum spune Scriptura. Prin aceasta, Diavolul încearcă să știrbească în mod indirect onoarea lui Dumnezeu.

Ce-ai zice tu dacă ai avea copii mici, desigur neștiutori, și cineva ți i-ar lua și și-ar bate joc de ei?

De pildă, ți- i-ar mâzgăli pe față cu tot felul de murdării, le-ar pune pe cap niște pălării rupte, i-ar îmbrăca în zdrențe, așa încât să semene cu niște paiațe, și după aceea ți i-ar aduce în față, să-i vezi cum arată? Nu te-ai simți jignit? Nu te-ai mânia? Cam așa ceva face Diavolul cu oamenii.

Oamenii care fumează se asociază, fără să-și dea seama, la bătaia de joc a Diavolului. Când ei fumează Îl mâhnesc pe Domnul Dumnezeu, Creatorul lor. El trebuie să privească cu durere la cei care sunt înrobiți de patima fumatului, văzând cât de mult a decăzut creația Sa.

Un video interesant despre cum arată plămânii unui fumător! Vezi aici!

(Va urma.)


Un comentariu

FUMATUL (12)


Reeditare din data de 11 iulie 2011

Materialul este nerecomandat copiilor.

Creștinii din zilele noastre fumează

7) Fumatul față în față cu Biblia

7.3) Fumatul este un obicei păgânesc (5)

În pasajul următor, avem selecțiuni din descrierea unui ritual asemănător, făcut în același templu, al sacrificării unor sclavi aduși de niște negustori care doreau să aibă succes în negoțul lor. Uneori, la acest ritual asista și regele țării. Și acest ritual era și el urmat de un ospăț canibalic, ritual[ic].

Paynal

„Curtea Templului se umplea de oamenii care veneau să se bucure

Piatră de obsidian (aceea care strălucește)

de spectacolul serbării și care se așezau jos, pe toată întinderea curții. … În acest timp, pe o estradă acoperită cu o blană de tigru ședea regele, pe un jilț cu spătar. Jilțul, acoperit cu piele, era îndreptat cu fața către înălțimile impunătoare ale templului. … În clipa aceea, cobora Paynalton (un responsabil de ceremonie) care îi lua pe toți sclavii sortiți morții și îi îmboldea să urce până în vârful templului,

Obsidian șlefuit

mergând înaintea lor, pentru a-i sacrifica pe înălțimile templului lui Uitzilopochtli. Satrapii care trebuiau să-i ucidă erau gata, îmbrăcați cu jachetele lor, purtând și un fel de acoperământ de cap din pene de care atârnau fâșii de hârtie (un fel de hârtie făcută din scoarță de copac). Fața le era vopsită cu ocru roșu. Ei spintecau pieptul victimelor cu pietre de obsidian șlefuite ca un vârf de lance, bine șlefuite și prevăzute cu un mâner foarte scurt. (Obsidianul este o rocă vulcanică sticloasă, de culoare roșie sau neagră. Cuțitele erau cioplite din materialul acesta și apoi ascuțite prin șlefuire. Fiind făcute dintr-o rocă sticloasă, aceste cuțite erau foarte tăioase.) Când i se preda victima, ea era îndată întinsă cu spatele pe un soi de bolovan și ținută de mâini și de picioare de patru ajutoare care o trăgeau cu putere în jos. După ce sărmanul sclav era astfel imobilizat, preotul, înarmat cu cuțitul său, se apropia de el și îl înfigea în piept, îi smulgea inima și i-o punea pe un vas. Apoi arunca trupul, care se rostogolea pe treptele templului până jos. Stăpânul sclavului sau prizonierului lua el însuși cadavrul (căci nimeni nu îndrăznea să se atingă de sclavul altuia) și îl aducea la casa lui. … Apoi coborau, iar oamenii care fuseseră plătiți cu ziua pentru a-i ajuta luau sclavii morți și îi purtau spre casă, mergând în urma conducătorilor serbării. Când în sfârșit ajungeau și purtătorii cadavrelor, chiar conducătorii sărbătorii se apucau să pregătească trupul, numit „tlaaltili” și-l puneau la fiert. Dar mai întâi fierbeau porumbul, care se mânca împreună cu carnea morților, aceasta fiind servită în porții mici, așezate pe porumb. La prepararea acestei mâncări nu se punea „chilli” (se citește „cili” – este vorba de[spre] vestitul ardei mexican, extrem de iute), ci doar sare. Gazdele care pregătiseră ospățul, precum și rudele lor, își primeau apoi partea care li se cuvenea.” (secțiunea a III-a, pct. 14)

Dar iată ce mai spune Bernardino de Sahagun despre ceea ce se făcea la sfârșitul ospețelor aztecilor, fie că era vorba de[spre] un ospăț ritual[ic] cum este cel descris mai sus sau un ospăț obișnuit, de exemplu un ospăț de nuntă. Spre sfârșitul ospețelor se aduceau mesenilor și trestii pentru fumat, care erau un fel de tuburi fine de trestie umplute cu tutun tocat mărunt (un fel de precursoare ale țigărilor de astăzi, dar mult mai lungi). Iată trei citate în care se arată că la aceste ospețe se aduceau trestii pentru fumat.

1. Ospățul dat de familia unui tânăr, în ziua când se adunau rudele care puneau la cale nunta lui.

„…Când zorul pregătirilor se mai domolea, erau poftiți cu mare cinste învățătorii tinerilor cărora, după ce se ospătau pe îndelete, li se aduceau trestii pentru fumat.” (secțiunea a III-a, pct. 23)

2. Ospățul propriu-zis de nuntă.

„În ziua nunții, oaspeții veneau devreme la casa celor care urmau să se căsătorească. … Toți bătrânii se înființau către prânz să mănânce, era vremea când luau masa un mare număr de persoane, cărora li se ofereau mâncăruri, flori și trestii de fumat. Multe femei aduceau „mantas” (un fel de haine) pe care le dăruiau mirilor. Alții, mai săraci, nu dăruiau decât porumb.”

3. Ospăț ritual[ic] organizat de niște negustori, în cinstea zeului Xiuhtecutli și în cinstea lui Yacatecutli (Jacatecutli), zeul negustorilor.

„Negustorii, bărbați și femei, precum și rudele gazdei erau deja adunați în casă. Mai întâi se îndestulau cu ofranda zeului Xiuhtecutli, frumos rânduită în fața vetrei: capete de găină cu „molli” (un fel de sos) servite în farfurioare. Apoi se înfruptau din bucatele așezate în fața icoanei lui Yacatecutli (Jacatecutli), zeul negustorilor. După ce se aduceau ofrandele acestor zei, se serveau și invitații. … La sfârșit li se dădeau trestii de fumat.” (secțiunea a III-a, pct. 14)

Aceste trestii pentru fumat erau confecționate de anumiți meșteșugari, care trăiau din asta, și erau vândute la piață. Iată un pasaj care descrie o astfel de piață.

„… Aceiași negustori vindeau porumb de lapte și porumb matur, copt, pâine făcută din pănuși de porumb, pâine din porumb nou, în sfârșit, pâine din toate felurile. (Civilizația precolumbiană nu cunoștea grâul.) Erau, de asemenea, în locul care le fusese rezervat, vânzătorii de diferite varietăți de trestii pentru fumat. Se mai vindeau „xochiocotzotl”, adică talere în care se așezau trestiile aprinse (un fel de scrumiere) și multe alte ustensile de lut ars ca ligheane, oale, ulcioare mari pentru „octli” (un fel de vin) și toate obiectele de veselă.” (secțiunea a III-a, pct. 29)

Citatele de mai sus ne arată în mod clar de unde vine obiceiul fumatului. Nu este un obicei creștinesc, este un obicei luat de la păgâni, de la acești oameni care nu cunoșteau pe adevăratul Dumnezeu, nici pe Domnul Hristos și nici Evanghelia și care practicau jertfele umane și canibalismul ritual[ic]. Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu nu cere oamenilor să aducă jertfe omenești, care sunt o scârbă înaintea Lui (vezi Ieremia 19: 5). Poate de aceea a îngăduit El ca un imperiu atât de întins și de puternic să cadă în mâna unui grup mic de aventurieri Conduși de Fernando Cortez.

Fumatul este, așadar, adus de la niște popoare păgâne care practicau sacrificiile umane și chiar mâncau din carnea victimelor sacrificate. Iar după aceste ospețe macabre își aprindeau trestiile de fumat și le introduceau în gurile în care mai aveau printre dinți resturi de carne de om! Să facă Domnul ca aceste lucruri să nu fie uitate niciodată de fumătorii care citesc aceste rânduri! Amin!

(Va urma.)

Sursele imaginilor:

1) http://en.wikipedia.org/wiki/Painal

2) http://ro.wikipedia.org/wiki/Obsidian

P.S.: Un material extrem de interesant găsiți aici: http://taoneikung.blogspot.com/2011/02/campanie-pro-fumat-adica-tutunu-face.html.