„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)
Uneori, Dumnezeu ne uimește prin alegerile Sale. Uneori, Dumnezeu alege vase aparent mai slabe. Uneori, Dumnezeu alege vase aparent mai slabe prin care să vorbească. Uneori, Dumnezeu se folosește de persoane care încă nu sunt mature din punct de vedere fizic. Uneori, Dumnezeu alege să ne vorbească prin gura copiilor.
Nu mică mi-a fost mirarea zilele astea să aud la știri o veste care pare ruptă din ireal: un copil de numai patru ani să vorbească din Cuvântul Domnului unei biserici penticostale pline de oameni maturi și să spună: „În seara asta Dumnezeu este aici; și Numele Lui este Isus!”. Un copil care să predice cu frenezie cuvintele Domnului! Mi se pare o adevărată minune!
Îmi aduc aminte că, pe vremea când eram la școală, uneori era adus în clasa noastră înaintea orei de anatomie un schelet de om. Era un schelet autentic, nu ca acelea făcute din material plastic care există astăzi prin școli. Cine știe al cărui nefericit, poate mort în război, fusese scheletul acela! Oasele scheletului, frumos curățate și lustruite, erau găurite la capete și legate între ele cu sârmă subțire, care aproape că nu se vedea. Scheletul era fixat pe un suport vertical de lemn care avea la bază o placă masivă, ca să stea în picioare. Laborantul școlii venea în pauză cu scheletul bălăngănindu-se, îl aducea în clasă și îl lăsa acolo, spunându-ne să nu ne atingem de el. Bineînțeles că, după ce pleca laborantul, începea distracția. De exemplu: un băiat lua pe furiș căciula altui coleg, alerga repede în față și o punea pe craniul scheletului. Toți se prăpădeau de râs, inclusiv proprietarul căciulii, până când o recunoștea și se ducea furios s-o recupereze. Altul făcea la fel cu un fular. Însă absolut de fiecare dată se găsea cineva care să răsucească o bucată de hârtie, făcând un tub ce semăna cu o țigară și să o pună între dinții scheletului. Stând așa cuminte, cu „țigara” în gură, scheletul aștepta să se sune de începerea orei și să vină profesorul. Care, fiind obișnuit și, probabil, plictisit de această veșnică distracție a copiilor, îi scotea țigara dintre fălci, o arunca la coșul de gunoi și își începea ora de anatomie. Mulți ani după aceea m-am tot întrebat de ce țineau copiii atât de mult să-i pună de fiecare dată scheletului o țigară în gură. Chiar dacă nu era o țigară adevărată.
Nu știu dacă și dvs. ați asistat la asemenea distracții la școală, însă sunt sigur că ați văzut altceva. Când este o campanie electorală, în oraș se pun pretutindeni o mulțime de afișe cu pozele candidaților la alegeri. Și cred că ați văzut cum unele dintre aceste afișe sunt batjocorite de către cei care nu-i simpatizează pe candidații de pe afiș. Cineva se duce cu un marker în mână și îi desenează celui de pe afiș, în colțul gurii , o țigară, eventual din care iese și fum. Când a făcut așa ceva, batjocura este evidentă!
Să ne mai gândim la un alt exemplu. Să presupunem că un pictor a lucrat ani de zile la portretul unui om, pe care acum l-a terminat și l-a făcut foarte frumos. Dar pictorul și-a lăsat opera pe șevalet și a plecat undeva și iată că acum, în lipsă-i, în atelier a pătruns dușmanul acelui pictor, care îl urăște foarte mult pe pictor.
Rânjind, dușmanul ia o pensulă și – apropiindu-se de tablou – îi desenează omului de pe tablou o țigară în colțul gurii. Apoi pleacă satisfăcut că, batjocorind opera pictorului, l-a batjocorit chiar pe pictor.
Cele spuse mai sus ne vor ajuta, poate, să înțelegem un aspect la care poate nu ne-am gândit niciodată. V-ați gândit că fumatul este o batjocorire, o ofensă adusă lui Dumnezeu? În Sfânta Scriptură ni se spune că omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Iată ce este scris în cartea Genezei, la capitolul 1:
„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut pe om după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească și parte femeiască i-au făcut.” (Geneza 1: 27)
Comentariu. Are Dumnezeu chip? Are El trup ca și noi, oamenii? Domnul Isus Hristos ne-a învățat că Dumnezeu este o ființă spirituală, care nu are un trup material, așa cum avem noi.
„Dumnezeu este Duh, și cine I se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr.” (Evanghelia după Ioan, 4: 24)
„Un duh nu are carne și oase, cum vedeți că am Eu.” (Evanghelia după Luca, 24: 39)
Teofaniile. Totuși, în Sfânta Scriptură sunt câteva locuri în care este scris că Dumnezeu S-a arătat oamenilor și în mod vizibil. Când citim aceste pasaje biblice vedem că, prin felul în care sunt ele redactate, ni se sugerează că, în cazurile respective, Dumnezeu S-a arătat într-o formă asemănătoare omului.
„Mă uitam la aceste lucruri până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada și părul capului Lui era ca niște lână curată…” (Cartea lui Daniel, 7: 9)
„Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab și Abihu și cu șaptezeci de bătrâni ai lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu lui Israel. Sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safie, străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui.” (Cartea Exodului, 24: 9, 10)
Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și iată că în cer era pus un scaun de domnie și pe scaunul acela de domnie ședea Cineva. Cel ce ședea pe el avea înfățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu, ca o piatră de smarald la vedere.” (Cartea Apocalipsei, 4: 2, 3)
Teologii numesc aceste apariții descrise în Sfânta Scriptură teofanii. Însă am văzut mai sus că, deși Dumnezeu binevoise să se arate uneori sub forma aceasta oamenilor, nu înseamnă că El însuși este un om. Totuși, în unele situații în care El s-a arătat oamenilor, S-a arătat într-o formă asemănătoare cu a omului.
Acum putem să înțelegem de ce Diavolul este atât de pornit împotriva omului: pentru că omul seamănă cu Dumnezeu chiar și la înfățișare. De asemenea, vom înțelege și aspectul de batjocorire pe care îl are fumatul și de care fumătorii nu-și dau deloc seama. Când îl învață pe om să-și pună o țigară în gură și să scoată fumul pe nas, Diavolul face o caricatură din omul care este creat după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu!”, cum spune Scriptura. Prin aceasta, Diavolul încearcă să știrbească în mod indirect onoarea lui Dumnezeu.
Ce-ai zice tu dacă ai avea copii mici, desigur neștiutori, și cineva ți i-ar lua și și-ar bate joc de ei?
De pildă, ți- i-ar mâzgăli pe față cu tot felul de murdării, le-ar pune pe cap niște pălării rupte, i-ar îmbrăca în zdrențe, așa încât să semene cu niște paiațe, și după aceea ți i-ar aduce în față, să-i vezi cum arată? Nu te-ai simți jignit? Nu te-ai mânia? Cam așa ceva face Diavolul cu oamenii.
Oamenii care fumează se asociază, fără să-și dea seama, la bătaia de joc a Diavolului. Când ei fumează Îl mâhnesc pe Domnul Dumnezeu, Creatorul lor. El trebuie să privească cu durere la cei care sunt înrobiți de patima fumatului, văzând cât de mult a decăzut creația Sa.
Un video interesant despre cum arată plămânii unui fumător! Veziaici!
În pasajul următor, avem selecțiuni din descrierea unui ritual asemănător, făcut în același templu, al sacrificării unor sclavi aduși de niște negustori care doreau să aibă succes în negoțul lor. Uneori, la acest ritual asista și regele țării. Și acest ritual era și el urmat de un ospăț canibalic, ritual[ic].
Paynal
„Curtea Templului se umplea de oamenii care veneau să se bucure
Piatră de obsidian (aceea care strălucește)
de spectacolul serbării și care se așezau jos, pe toată întinderea curții. … În acest timp, pe o estradă acoperită cu o blană de tigru ședea regele, pe un jilț cu spătar. Jilțul, acoperit cu piele, era îndreptat cu fața către înălțimile impunătoare ale templului. … În clipa aceea, cobora Paynalton (un responsabil de ceremonie) care îi lua pe toți sclavii sortiți morții și îi îmboldea să urce până în vârful templului,
Obsidian șlefuit
mergând înaintea lor, pentru a-i sacrifica pe înălțimile templului lui Uitzilopochtli. Satrapii care trebuiau să-i ucidă erau gata, îmbrăcați cu jachetele lor, purtând și un fel de acoperământ de cap din pene de care atârnau fâșii de hârtie (un fel de hârtie făcută din scoarță de copac). Fața le era vopsită cu ocru roșu. Ei spintecau pieptul victimelor cu pietre de obsidian șlefuite ca un vârf de lance, bine șlefuite și prevăzute cu un mâner foarte scurt. (Obsidianul este o rocă vulcanică sticloasă, de culoare roșie sau neagră. Cuțitele erau cioplite din materialul acesta și apoi ascuțite prin șlefuire. Fiind făcute dintr-o rocă sticloasă, aceste cuțite erau foarte tăioase.) Când i se preda victima, ea era îndată întinsă cu spatele pe un soi de bolovan și ținută de mâini și de picioare de patru ajutoare care o trăgeau cu putere în jos. După ce sărmanul sclav era astfel imobilizat, preotul, înarmat cu cuțitul său, se apropia de el și îl înfigea în piept, îi smulgea inima și i-o punea pe un vas. Apoi arunca trupul, care se rostogolea pe treptele templului până jos. Stăpânul sclavului sau prizonierului lua el însuși cadavrul (căci nimeni nu îndrăznea să se atingă de sclavul altuia) și îl aducea la casa lui. … Apoi coborau, iar oamenii care fuseseră plătiți cu ziua pentru a-i ajuta luau sclavii morți și îi purtau spre casă, mergând în urma conducătorilor serbării. Când în sfârșit ajungeau și purtătorii cadavrelor, chiar conducătorii sărbătorii se apucau să pregătească trupul, numit „tlaaltili” și-l puneau la fiert. Dar mai întâi fierbeau porumbul, care se mânca împreună cu carnea morților, aceasta fiind servită în porții mici, așezate pe porumb. La prepararea acestei mâncări nu se punea „chilli” (se citește „cili” – este vorba de[spre] vestitul ardei mexican, extrem de iute), ci doar sare. Gazdele care pregătiseră ospățul, precum și rudele lor, își primeau apoi partea care li se cuvenea.” (secțiunea a III-a, pct. 14)
Dar iată ce mai spune Bernardino de Sahagun despre ceea ce se făcea la sfârșitul ospețelor aztecilor, fie că era vorba de[spre] un ospăț ritual[ic] cum este cel descris mai sus sau un ospăț obișnuit, de exemplu un ospăț de nuntă. Spre sfârșitul ospețelor se aduceau mesenilor și trestii pentru fumat, care erau un fel de tuburi fine de trestie umplute cu tutun tocat mărunt (un fel de precursoare ale țigărilor de astăzi, dar mult mai lungi). Iată trei citate în care se arată că la aceste ospețe se aduceau trestii pentru fumat.
1. Ospățul dat de familia unui tânăr, în ziua când se adunau rudele care puneau la cale nunta lui.
„…Când zorul pregătirilor se mai domolea, erau poftiți cu mare cinste învățătorii tinerilor cărora, după ce se ospătau pe îndelete, li se aduceau trestii pentru fumat.” (secțiunea a III-a, pct. 23)
2. Ospățul propriu-zis de nuntă.
„În ziua nunții, oaspeții veneau devreme la casa celor care urmau să se căsătorească. … Toți bătrânii se înființau către prânz să mănânce, era vremea când luau masa un mare număr de persoane, cărora li se ofereau mâncăruri, flori și trestii de fumat. Multe femei aduceau „mantas” (un fel de haine) pe care le dăruiau mirilor. Alții, mai săraci, nu dăruiau decât porumb.”
3. Ospăț ritual[ic] organizat de niște negustori, în cinstea zeului Xiuhtecutli și în cinstea lui Yacatecutli (Jacatecutli), zeul negustorilor.
„Negustorii, bărbați și femei, precum și rudele gazdei erau deja adunați în casă. Mai întâi se îndestulau cu ofranda zeului Xiuhtecutli, frumos rânduită în fața vetrei: capete de găină cu „molli” (un fel de sos) servite în farfurioare. Apoi se înfruptau din bucatele așezate în fața icoanei lui Yacatecutli (Jacatecutli), zeul negustorilor. După ce se aduceau ofrandele acestor zei, se serveau și invitații. … La sfârșit li se dădeau trestii de fumat.” (secțiunea a III-a, pct. 14)
Aceste trestii pentru fumat erau confecționate de anumiți meșteșugari, care trăiau din asta, și erau vândute la piață. Iată un pasaj care descrie o astfel de piață.
„… Aceiași negustori vindeau porumb de lapte și porumb matur, copt, pâine făcută din pănuși de porumb, pâine din porumb nou, în sfârșit, pâine din toate felurile. (Civilizația precolumbiană nu cunoștea grâul.) Erau, de asemenea, în locul care le fusese rezervat, vânzătorii de diferite varietăți de trestii pentru fumat. Se mai vindeau „xochiocotzotl”, adică talere în care se așezau trestiile aprinse (un fel de scrumiere) și multe alte ustensile de lut ars ca ligheane, oale, ulcioare mari pentru „octli” (un fel de vin) și toate obiectele de veselă.” (secțiunea a III-a, pct. 29)
Citatele de mai sus ne arată în mod clar de unde vine obiceiul fumatului. Nu este un obicei creștinesc, este un obicei luat de la păgâni, de la acești oameni care nu cunoșteau pe adevăratul Dumnezeu, nici pe Domnul Hristos și nici Evanghelia și care practicau jertfele umane și canibalismul ritual[ic]. Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu nu cere oamenilor să aducă jertfe omenești, care sunt o scârbă înaintea Lui (vezi Ieremia 19: 5). Poate de aceea a îngăduit El ca un imperiu atât de întins și de puternic să cadă în mâna unui grup mic de aventurieri Conduși de Fernando Cortez.
Fumatul este, așadar, adus de la niște popoare păgâne care practicau sacrificiile umane și chiar mâncau din carnea victimelor sacrificate. Iar după aceste ospețe macabre își aprindeau trestiile de fumat și le introduceau în gurile în care mai aveau printre dinți resturi de carne de om! Să facă Domnul ca aceste lucruri să nu fie uitate niciodată de fumătorii care citesc aceste rânduri! Amin!
NOTĂ / ATENȚIONARE: Conținutul acestui articol nu este recomandat copiilor din cauza descrierii amănunțite a unor scene ritualice violente.
Creștinii din zilele noastre fumează
7) Fumatul față în față cu Biblia
7.3) Fumatul este un obicei păgânesc (4)
„Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie.”
Bernardino de Sahagun
În anii imediat următori, în Mexic au sosit și primele cete de călugări, trimiși să răspândească credința
Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie (copertă) – Editura Meridiane, București, 1981
catolică printre băștinași. Între acești călugări s-a aflat și unul numit Bernardino de Sahagun (cca 1500 – 1590). El a ajuns în Mexic în 1529, deci la numai 8 ani după cucerirea Imperiului Aztec. Deși la sosirea lui mărturiile fostului imperiu erau încă prezente pretutindeni, el și-a dat seama că în curând cele mai multe din[tre] aceste resturi de civilizațievor fi șterse pentru totdeauna. De aceea, în anii următori, pe lângă activitatea ecleziastică pe care o desfășura, a început să redacteze o lucrare monumentală la care a muncit cam până în 1570, numită „Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie”. Ca să se documenteze, el a purtat nenumărate discuții cu foști dregători regali, foști războinici, cu bătrâni și cu tot felul de alți oameni pe care i-a întâlnit, dacă a putut să se înțeleagă cu ei. În această carte, nespus de prețioasă, a prezentat o multitudine de elemente din viața și civilizația aztecilor, așa cum fusese ea înainte de sosirea cuceritorilor (conchistadorilor) spanioli.
Printre cele mai impresionante lucruri descrise de Bernardino în cartea sa, sunt scenele teribile ale ceremoniilor religioase pe care le practicau aztecii în care aduceau jertfe umane zeilor lor. Ei aveau o religie politeistă, bazată pe jertfe omenești. Iată câteva pasaje în care avem descrierea unor asemenea scene înfiorătoare.
Primul descrie jertfirea unor prizonieri de război în cinstea zeului Paynal și a zeului Xiuhtecutli, zeul focului. Se poate vedea cruzimea cu care erau chinuiți prizonierii, spre satisfacerea demonilor, încântați să vadă ființe omenești aruncate în cele mai grozave chinuri.
Tzompantli
Xipe Totec
„În zori, captivii erau înșiruiți în fața unui loc numit „tzompantli” (țompantli) unde se găseau craniile celor care fuseseră sacrificați mai înainte… Îmbrăcămintea și podoabele ce le purtau, totul era scos pe rând și aruncat în flăcări în ideea că nenorociții nu mai aveau nevoie nici de haine, nici de vreun obiect, fiind hărăziți să moară peste câteva clipe. În vreme ce stăteau astfel despuiați, așteptându-și moartea, apărea un satrap împodobit cu tot felul de podoabe și ținând în brațe statuia zeului Paynal, gătit cu toate podoabele sale… Stăpânii sclavilor erau puși și ei, fiecare alături de captivul său. Când Paynal urca pentru a doua oară, fiecare din[tre] ei își lua prizonierul de păr și îl ducea în locul numit Apetlac. După ce rămâneau o vreme acolo, veneau cei ce trebuiau să-i arunce în foc. Li se pudra fața din belșug cu tămâia păstrată în niște pungulițe pe care le purtau cu ei. Apoi li se puneau piedici la picioare, li se legau mâinile la spate și erau urcați pe umeri până în creștetul templului, unde ardea un foc mare în care erau deîndată aruncați. Numaidecât se ridica un nor gros de cenușă și fiecare din[tre] acești nenorociți făcea în cădere o gaură în vatra plină de jăratic și de cenușă încinsă. El se zvârcolea în hohote de plâns și trupul lui sfârâia ca și carnea unui animal fript. Pielea i se acoperea cu bășicuțe și în timpul acestor cumplite chinuri era întors cu niște clești, apoi era târât de satrapi pe pământ și pus pe un butuc. Acolo i se făcea o tăietură mare de la un sân la altul și i se scotea inima, care era aruncată jos, la picioarele statuii lui Xiuhtecutli, zeul focului. Astfel erau jertfiți captivii cu prilejul acestei sărbători.” (Fray Bernardino de Sahagun, „Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie”, Editura Meridiane, București, 1989, citatul de mai sus este din secțiunea a II-a, pct. 7)
Dar acești păgâni practucau și canibalismul ritual[ic], mâncând din carnea prizonierilor sacrificați în onoarea zeilor lor. În continuare, avem descrierea jertfirii unor prizonieri de război în onoarea zeilor Xipe Totec și mai ales a lui Uitzilopochtli (Uițilopoctli), zeul Diavol, ținut la mare cinste de azteci, deoarece era considerat zeul războiului. După cum vom vedea, ceremonialul era urmat de un ospăț ritual[ic], în care carnea prizonierilor era mâncată de participanți.
„În ultima zi din această lună se oficia sărbătoarea solemnă în onoarea zeului Xipe Totec, ca și a zeului Uitzilopochtli. Atunci erau uciși toți captivii, bărbați, femei și copii. Înainte de a-i ucide, aveau loc, după cum vom vedea deîndată, numeroase ceremonii… Dimineața, la răsăritul soarelui, erau conduși la templul lui Uitzilopochtli, unde urmau să fie omorâți. Slujitorii zeului îi ucideau, apoi erau jupuiți, de aceea sărbătoarea se numea „tlacaxipeualiztli”, care însemna „jupuirea oamenilor”. Victimele erau numite „xipemene” și „tototectin”, primul cuvânt însemnând „jupuit”, iar cel de-al doilea „morți în cinstea zeului Totec”.
Odată ajunși în fața Templului, stăpânii își dădeau prizonierii pe mâna preoților care, apucându-și fiecare victima de păr, o silea să urce treptele. Dacă vreunul refuza să meargă de bunăvoie, era târât pe trepte până la piatra unde trebuia să primească lovitura de grație. După ce inima fiecăruia dintre ei era smulsă, ea era prezentată drept ofrandă (zeului), așa cum s-a spus mai înainte, iar trupul îi era azvârlit de sus. Alți preoți îi luau și îi jupuiau. Astfel se petreceau întâmplările la templul lui Uitzilopochtli (zeul Diavol). Toate inimile smulse și aduse în dar erau mai apoi aruncate într-un hârdău de lemn. Inimile se numeau „quauhnochitli” (se citește „cuahnocitli”), iar trupurile neînsuflețite – „quauhteca” – trupuri neînsuflețite. După ce îi frigeau la foc, bătrânii, numiți „quaquacuiltin”, duceau trupurile la capela unde stăpânul prizonierilor depusese legământul. Apoi îi sfâșiau în bucăți. O coapsă era rezervată pentru masa lui Montezuma, iar restul se împărțea la personajele de vază sau la rude. În general, ospățul avea loc în casa celui care capturase dușmanul. Carnea era fiartă cu porumb și se dădea fiecăruia într-o strachină o bucată mică, cu zeamă și porumb. Această mâncare se numea „thacatlaolli” (om de porumb). După ce mâncau, se îmbătau.” (secțiunea a II-a, pct. 10)
Marinarii lui Cristofor Columb au fost primii care au adus în patrie, la întoarcerea din prima lor călătorie (în martie 1493) frunze de tutun, însă nu au adus și semințe.
Insula Tobago văzută din satelit (imagine Google Earth)
Tot atunci au fost aduse în Europa și primele boabe de porumb. În anul 1497 călugărul
Imperiul Aztec
spaniol Paolo Romano, unul din[tre] însoțitorii lui Columb, a descris și el obiceiul fumatului, pe care l-a văzut la indieni, precum și planta (tutunul) pe care ei o foloseau. După întoarcerea lui victorioasă în Spania, Columb a mai organizat alte trei expediții transatlantice. Pe data de 31 iulie 1498, în cea de-a treia călătorie pe care a întreprins-o, Columb a descoperit tot în Marea Caraibelor o insulă pe care a numit-o Tobago, în amintirea
Fernando (Hernan) Cortez
obiceiului fumatului pe care îl practicau din plin locuitorii insulei. (Este o insulă mică, muntoasă, având o suprafață de numai 300 de km. pătrați.) În scurtă vreme febra aurului și a îmbogățirii peste noapte a cuprins mulți aventurieri europeni, care au organizat o mulțime de alte expediții spre „Indiile” descoperite de curând. Oceanul Atlantic, până atunci pustiu, a ajuns un furnicar de corăbii care se duceau și se întorceau cărând în Europa bogățiile luate (mai bine zis: jefuite) din noile teritorii pe care le descoperiseră europenii.
Cucerirea Imperiului aztecilor
Pe data de 8 noiembrie 1519, căpitanul spaniol Fernando Cortez (1485 – 1547) intra în Golful Mexic și debarca pe coastele marelui Imperiu al aztecilor cu intenția de a lua în stăpânire pământurile nesfârșite care se întindeau înaintea sa. Cortez avea cu el 11 corăbii deservite de un total de 109 marinari, pe care se îmbarcaseră 508 soldați și 200 de băștinași luați din insula Cuba. Aveau cu ei 10 tunuri mari de bronz, 5 tunuri mai mici, 15 archebuze (un fel de puști
Zeul Quetzalcoatl reprezentat în formă umană
grosolane) precum și 16 cai (aztecii nu cunoșteau calul și se speriau foarte tare când vedeau acest animal. Efectul era și mai puternic atunci când apărea un soldat călare pe cal, deoarece ei credeau că văd un
Montezuma al II-lea
singur animal care are patru picioare, două mâini, două capete și coadă.) Era, totuși, o forță militară foarte mică în comparație cu armatele marelui imperiu pe ale cărui țărmuri debarcaseră și ai căror locuitori se ocupau cu agricultura, meșteșugurile și în mod deosebit cu războiul. Și totuși, în mod incredibil, cu această forță militară modestă, Cortez a reușit să cucerească, între anii 1519 – 1521, uriașul imperiu al aztecilor care la data aceea avea o populație de cel puțin 10 milioane de locuitori! Cum a fost posibil așa ceva? Totul a plecat de la o confuzie fatală pe care au făcut-o locuitorii imperiului, în frunte cu conducătorii lor: ei au crezut că s-a întors marele lor zeu Quetzalcoatl (se citește Chetțalcoatl)! De aceea, după debarcare, Cortez a înaintat fără ca cineva să i se împotrivească. În numai câteva zile, el a ajuns în capitala imperiului, unde a fost primit cu cele mai mari onoruri de către nobilii azteci, în frunte cu regele lor, toți crezând că este marele lor zeu Quetzalcoatl care se întorsese din cer. Profitând de naivitatea aztecilor, Cortez a intrat în capitală și apoi l-a luat prizonier chiar în palatul său pe Montezuma al II-lea, regele aztecilor. Când regele și-a dat seama de confuzie, era prea târziu. El a și murit de supărare, în anul următor, 1520, iar în 1521 imperiul aztecilor a fost
Carol al V-lea al Spaniei
desființat, teritoriile cucerite devenind parte integrantă din ceea ce s-a numit în secolele următoare „Noua Spanie”. În 1525, Fernando Cortez, cuceritorul imperiului aztecilor, a adus tutunul în Europa. El a adus la curtea regelui Carol al V-lea al Spaniei foi și semințe de tutun. Așa și-a început tutunul marșul lui nefericit, dar victorios, în Europa și apoi în toată lumea.
NOTĂ: În articolele următoare despre fumat veți citi lucruri cutremurătoare care, cu siguranță, cel puțin pe unii dintre dumneavoastră, vă va pune pe gânduri! Fiți cu ochii pe acest blog!
„6. Atunci nu voi roşi de ruşine la vederea tuturor poruncilor Tale! ”
(Psalmi 119:6)
ÎN RUȘINE SAU CU RUȘINE?
Ce înseamnă „a trăi ÎN rușine” și ce înseamnă „a trăi CU rușine”? Sunt sintagme total diferite. O persoană care trăiește ÎN rușine este o persoană care nu mai poate avea demnitate umană din cauza unor fapte reprobabile pe care le-a săvârșit. Dar o persoană care trăiește CU rușine este o persoană care evită astfel de fapte tocmai pentru că are o astfel de calitate, dar și din teama ca mai târziu să nu aibă regrete. Omul lui Dumnezeu NU trăiește ÎN rușine, ci CU rușine.
Pe vremea când eram în lume și când nu-l cunoșteam pe Dumnezeu trăiam ÎN rușine și făceam fapte de care acum nu sunt mândru și pe care acum le regret profund. Însă Îi mulțumesc Domnului pentru că, prin sângele care a curs pe Golgota, aceste fapte mi s-au „prescris” iar acum tăblița inimii mele este curată. Nu mai trăiesc ÎN rușine, ci CU rușine. În capitolul 30 din cartea a doua a Cronicilor, la versetul 15, Cuvântul Domnului spune despre preoți și leviți că „ plini de ruşine, s-au sfinţit şi au adus arderi de tot în Casa Domnului. ”. Astăzi, în Casa Domnului, NOI suntem preoți și leviți. Așadar, atunci când intrăm în Casa Domnului trebuie să ne sfințim cu rușine înaintea Domnului. Dar nu numai când intrăm în Casa Domnului, ci fiecare clipă din viața noastră trebuie să fie trăită CU rușine ca să nu fie apoi trăită ÎN rușine. Domnul să ne ajute la lucrul acesta!
EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet 